În locul unde odinioară se afla gospodăria bunicilor săi, astăzi cresc doar buruieni. Casa nu mai există, iar singurele repere rămase sunt amintirile. De fiecare dată când trece pe acolo, Valentina Leșan își oprește privirea și le povestește copiilor și nepoților că aici a început drama familiei sale.
În Republica Moldova, 6 iulie este Ziua comemorării victimelor deportărilor staliniste. Este ziua în care sunt pomeniți cei care au fost smulși din propriile case și trimiși cu forța în Siberia. Printre miile de familii care au trecut prin această tragedie se numără și cea a Valentinei Leșan din Soroca.
Drama lor a început în iunie 1941. În toiul nopții, soldații sovietici au intrat în gospodăria familiei… Bunicii și cei trei copii ai lor au fost ridicați fără explicații. Bărbații au fost despărțiți de femei și copii încă din primele ore.
„Pe bunel l-au dus într-o parte, pe bunica împreună cu copiii în alta. Nu s-au mai întâlnit niciodată. Drumul spre Siberia a durat săptămâni întregi, în vagoane de marfă. Destinația era regiunea Tomsk, unde deportații au fost nevoiți să învețe să supraviețuiască într-un ținut necunoscut, cu ierni cumplite și lipsuri greu de imaginat. Din cauza acelor ani, mama nu a aruncat niciodată pâinea. Pentru ea, fiecare firimitură avea prețul vieții.”
Foamea a devenit parte din viața lor. Mama Valentinei își amintea că, pentru a nu muri, adunau coji de cartofi aruncate și pregăteau din ele o zeamă subțire.
Ani întregi familia nu a știut ce s-a întâmplat cu bunelul. După revenirea în Moldova, documentele oficiale au confirmat ceea ce bănuiau deja: acesta murise într-un lagăr din regiunea Sverdlovsk. Locul în care a fost înmormântat nu este cunoscut nici astăzi.
Valentina Leșan s-a născut în Siberia. La fel și alți membri ai familiei sale. Pentru ei, primele amintiri nu sunt legate de Soroca, ci de barăcile reci ale exilului. În 1958, familia a primit dreptul de a se întoarce în Moldova. Însă acasă nu îi mai aștepta nimic. Locuința fusese confiscată, iar gospodăria construită cu trudă dispăruse.
„Nu ni s-a permis să ne întoarcem în casa noastră. Am început totul de la zero, într-o colibă ridicată pe un petic de pământ.”
Astăzi, din averea bunicilor au rămas doar câteva fotografii făcute în Siberia, o icoană și o cruce pe care familia le-a purtat cu ea în exil și le-a adus înapoi acasă. Cea mai dureroasă este însă întrebarea la care Valentina Leșan spune că nu a găsit niciodată răspuns.
„Buneii mei au fost oameni gospodari. Munceau pământul, aveau animale și își câștigau pâinea prin muncă. De ce au fost considerați dușmani? De ce au fost condamnați la o asemenea soartă?”
