Uneori, cele mai puternice chemări ale sufletului se nasc în liniștea copilăriei, acolo unde jocurile simple capătă sensuri profunde, iar inocența devine începutul unei credințe adevărate. Nu întotdeauna dragostea față de Dumnezeu se învață din cărți sau din cuvinte mari — uneori ea se naște firesc, dintr-o emoție curată, dintr-o rugăciune șoptită sau din dorința unui copil de a simți mai aproape lumina sfântului lăcaș.
Pentru părintele Andrei Perju, această chemare a început chiar în ograda casei părintești, unde, din bârne și țoluri tradiționale moldovenești, și-a construit o mică „biserică”. Acolo, în jocul său copilăresc, făcea pe preotul, fără să știe că acele clipe simple aveau să devină temelia unei vieți dedicate lui Dumnezeu și rugăciunii. Astăzi, privind în urmă, părintele poartă acele amintiri ca pe o comoară a sufletului, convins că tocmai acolo, între copilărie și credință, a început adevărata sa cale spirituală.
Lumina din glasul unui slujitor al credinței
L-am cunoscut pe părintele Andrei Perju acum patru ani, la una dintre repetițiile colectivului coral al Școlii de Muzică din orașul Drochia. Încă de la primele întâlniri, m-a impresionat liniștea pe care o purta în privire și felul discret în care își făcea simțită prezența.
Mă întrebam adesea cum reușește, pe lângă slujirea bisericească, să găsească timp și pentru muzică, pentru repetiții și pentru acest colectiv coral, în care vocea sa se așeza atât de firesc printre celelalte voci bărbătești.
Aveam atunci în repertoriu cântece pascale, iar timbrul său cald și melodios completa armonios fiecare partitură, creând un unison sonor de o frumusețe aparte, care părea că vine dintr-o lume a liniștii și a rugăciunii. Nu era omul vorbelor multe. Întotdeauna calm, timid și cumpătat, cu o privire blândă și un chip care emana o lumină aproape angelică, venea exact la ora stabilită, fără întârziere, asemenea unui om care respectă timpul și oamenii cu aceeași seriozitate cu care își respectă credința.
După fiecare repetiție pleca grăbit, fără să zăbovească prea mult sau să intre în discuții lungi. Își lua rămas-bun într-un mod respectuos, întrebând doar despre ziua și ora următoarei întâlniri, apoi dispărea discret, ca și cum o altă datorie îl aștepta deja în altă parte. Abia mai târziu am aflat că slujește la biserica „Sfântul Cuvios Serafim de Sarov” din orașul Drochia și am înțeles că aceeași lumină pe care o purta în glas, o purta și în suflet.
Sub semnul rugăciunii: amintiri din copilărie, care i-au sădit dragostea pentru frumusețea vieții duhovnicești
Nu am ezitat să aflu mai multe despre acest Om – Lumină, despre care auzisem deja atât de multe lucruri frumoase de la cei care îl cunoșteau mai bine. Dincolo de chipul blând și vocea caldă pe care o descoperisem la repetițiile corale, simțeam că există o poveste profundă despre credință, familie și chemare sufletească. Curiozitatea de a-i cunoaște rădăcinile, copilăria, pasiunile și drumul către slujirea lui Dumnezeu m-a făcut să înțeleg că oamenii cu adevărat luminoși poartă în ei amprenta unor valori cultivate încă din primii ani de viață.
„M-am născut în orășelul Căinari, baștina preotului-poet Alexei Mateevici. Este locul în care am văzut lumina zilei și unde am crescut într-o familie în care întotdeauna se vorbea despre Dumnezeu, despre valori, tradiții și despre respectul față de oameni, – își deapănă domol și liniștit amintirea părintele Andrei. – Acolo am învățat primele rugăciuni, cum să mă însemnez cu semnul Sfintei Cruci și cum să merg în societate cu bun-simț și credință.
Bunica mea a avut un rol aparte în copilăria mea, pentru că ea cânta în strana bisericii și mă lua foarte des cu ea la slujbe. Cred că acolo s-a aprins în sufletul meu dragostea pentru biserică și pentru slujire. Îmi amintesc că a fost o perioadă când mă trezeam la ora 04:00 dimineața doar ca să ajung primul la biserică. Îmi doream să fiu util: să aprind candelele la icoane, să deschid cărțile de slujbă la strană și să pregătesc totul înainte de începerea slujbei. Iar seara, după rugăciune, stăteam cu gândul la cum va fi a doua zi la biserică.
Chiar în mijlocul ogrăzii mi-am construit o mică „biserică” din bârne și țoluri tradiționale moldovenești, unde slujeam făcând pe preotul. Sunt amintiri foarte dragi sufletului meu și cred că acei ani au pus temelia a ceea ce sunt astăzi.”
Am simțit că părintele Andrei își depăna firul amintirilor cu multă emoție, iar privirea parcă îl purta departe, într-o lume a liniștii și a copilăriei curate, de care sufletul său rămâne profund legat. În glasul său era ceva cald și sfânt, ca o chemare tainică spre acele locuri unde credința și frumusețea vieții s-au așezat pentru totdeauna în inimă. Nu am ezitat să-l întreb ce momente din viață l-au marcat profund și au rămas vii în sufletul său până astăzi?
„Momente unice din copilăria mea au rămas adânc întipărite în suflet. Îmi amintesc cu drag cum mergeam deseori la mănăstire, de obicei la Mănăstirea Zloți sau la Mănăstirea Noul-Neamț din Chițcani, însoțit de cineva mai mare. Acolo trăiam clipe deosebite: mergeam prin pădure să culegem ciuperci, participam la slujbele de seară, ne scăldam în izvorul mănăstirii și petreceam timpul într-o liniște și o bucurie aparte, ascultând păsările cerului, pe care nu le-am uitat nici până astăzi.
Îmi amintesc în mod special o dimineață petrecută la Mănăstirea Noul-Neamț. M-am trezit pe la ora 6:00 pentru a merge la Sfânta Liturghie. Era vară, iar privind pe geam i-am văzut pe preoți care se pregăteau pentru slujbă: citeau canoanele și rugăciunile de pregătire pentru slujire, plimbându-se încet și cu multă liniște prin parcul mănăstirii. Imaginea aceea, plină de pace și evlavie, m-a impresionat profund și a rămas vie în inima mea pentru totdeauna.”
Cu siguranță, că anumite clipe din viață nu se șterg niciodată, pentru că ele ating sufletul într-un mod aparte. Acele momente simple, dar pline de har, l-au apropiat și mai mult de Dumnezeu și i-au sădit în inimă dragostea pentru Biserică, pentru liniște, rugăciune și frumusețea vieții duhovnicești.
De la chemare la slujire – o alegere a inimii
Credința în Dumnezeu este, pentru mulți oameni, lumina care călăuzește pașii și dă sens fiecărei alegeri importante din viață. Atunci când chemarea vine din suflet, ea se transformă într-o misiune trăită cu dăruire, iubire și responsabilitate față de oameni și față de Biserică. Pentru părintele Andrei Perju, drumul spre preoție a fost unul zidit încă din copilărie, prin apropierea de credință, de rugăciune și de valorile autentice ale vieții creștine. Cum a ales această cale și care au fost etapele importante ale studiilor și formării spirituale, aflăm din cele relatate de părintele Andrei:
„După absolvirea liceului din localitate, am ales să merg la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chișinău, unde am studiat timp de patru ani. Alegerea preoției nu a fost una întâmplătoare, ci o chemare pe care am simțit-o încă din copilărie, prin apropierea de biserică și de viața liturgică.
La formarea mea au contribuit foarte mult părinții, profesorii, dar și oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat în viața mea. Toți au avut un rol important în a-mi insufla dragostea de Dumnezeu, de Biserică, de tradiții și de lucrurile frumoase și curate.
Încă de mic mi-a plăcut să fiu aproape de omul care suferă, de cel împovărat și obijduit. Am simțit mereu nevoia să ascult, să ajut și să fiu de folos comunității. Cred că aceasta este una dintre cele mai importante dimensiuni ale preoției: să fii aproape de oameni nu doar prin cuvânt, ci și prin inimă.”
Muzica, o parte din sufletul slujirii: de la altar la armonie
Muzica este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase forme prin care sufletul omului se apropie de Dumnezeu. Pe lângă slujirea pastorală, ea a ocupat mereu un loc aparte în viața și inima părintelui Andrei, devenind nu doar o pasiune, ci și o adevărată mărturisire a credinței. În anii studenției a pus bazele unui ansamblu și a continuat să ducă mai departe această chemare prin cântare și rugăciune. Muzica a avut un loc special în viața și sufletul dumnealui.
După perioada studenției, a avut posibilitatea să cânte în mai multe biserici și mănăstiri din țară. Mai târziu, a reușit să organizeze un ansamblu stabil format din patru băieți, cu care a cântat aproximativ doi ani. Fiind încă din fragedă copilăriei îndrăgostit de muzică, afirmă cu certitudine: „Sunt un om muzical. De mic am cântat și cred că voi cânta toată viața mea, slăvindu-L pe Dumnezeu în toate zilele vieții mele.
Pentru mine, muzica nu este doar o pasiune, ci și o stare sufletească, o formă prin care omul poate transmite emoție, liniște și credință. Ea apropie sufletul de frumos și de Dumnezeu.”
Patru feciori, o singură binecuvântare – visul unui cvartet devenit realitate
Astăzi aveți patru feciori. Putem spune că visul de odinioară de a crea un cvartet și-a găsit împlinirea chiar în propria familie?
„Cu siguranță, familia este una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le-am primit de la Dumnezeu. Astăzi avem patru feciori și cred că orice părinte își găsește adevărata împlinire în familie și în copiii săi. Dacă odinioară exista acel vis frumos legat de un cvartet muzical, astăzi pot spune că Dumnezeu a rânduit lucrurile într-un mod și mai frumos, oferindu-mi bucuria unei familii unite, pline de viață și dragoste.
Copiii sunt darurile cele mai curate pe care Dumnezeu le așază în viața unui om. Prin ei înveți mai bine răbdarea, iubirea, jertfa și recunoștința. Pentru mine, fiecare zi petrecută alături de familie este o binecuvântare și o responsabilitate sfântă. Îmi doresc ca fiii mei să crească în credință, în respect față de oameni și în dragoste pentru Dumnezeu și pentru valorile frumoase ale vieții.
Cred că adevărata armonie nu se naște doar din muzică, ci mai ales din liniștea și iubirea care domnesc într-o familie unită. Iar atunci când într-o casă există credință, rugăciune și înțelegere, Dumnezeu binecuvântează fiecare pas și fiecare suflet.”
O slujire închinată lui Dumnezeu și oamenilor
Slujirea preoțească nu înseamnă doar ani petrecuți în altar, ci o dăruire continuă pentru Dumnezeu și pentru oameni. Este o chemare care cere răbdare, iubire, înțelegere și multă responsabilitate sufletească. Prin fiecare rugăciune, cuvânt de încurajare și faptă bună, preotul devine sprijin pentru comunitatea pe care o păstorește. Am fost curioasă să aflu de cât timp slujește părintele Andrei, cum descrie relația cu enoriașii și ce înseamnă pentru dumnealui această misiune?
„Anul acesta se împlinesc deja 10 ani de slujire sacerdotală, o slujire închinată lui Dumnezeu și omului. Slujesc la Biserica „Sfântul Cuvios Serafim de Sarov” din orașul Drochia. M-am atașat foarte mult de enoriașii de aici și încerc să fiu implicat activ nu doar în viața liturgică, ci și în activitățile cu tinerii și copiii din comunitate.
Consider că o relație sănătoasă dintre mirean și preot este extrem de importantă, pentru că omul trebuie să simtă mângâiere, sprijin și alinare din partea slujitorului bisericii. Preotul trebuie să fie chipul lui Hristos într-o lume marcată tot mai mult de durere, neliniște și tulburare sufletească.”
Pentru părintele Andrei Perju, această misiune înseamnă mai mult decât a sluji la altar. Înseamnă să fii aproape de oameni în cele mai importante momente ale vieții lor: în bucurii, în încercări, în lacrimi și în speranțe. Dânsul este convins că adevărata slujire se face cu inimă deschisă, cu smerenie și cu dragoste sinceră față de fiecare om care trece pragul bisericii.
Când pasiunea de meșteșug devine refugiu al sufletului
Există oameni care reușesc să transforme munca mâinilor într-o adevărată formă de liniște și expresie sufletească. Dincolo de slujirea altarului și de dragostea pentru muzică, părintele Andrei a descoperit și frumusețea unui meșteșug aparte, cel al confecționării articolelor din piele. În fiecare obiect creat se simte răbdarea, atenția și pasiunea celui care îl lucrează. Mi-a mărturisit cu luare aminte, cum a luat naștere această îndeletnicire și ce înseamnă această muncă realizată cu propriile mâini?
„Pe lângă toate responsabilitățile slujirii preoțești, în jurul anului 2020 am descoperit un meșteșug care mă reprezintă foarte mult și care îmi oferă liniște, bucurie și un anumit refugiu de agitația lumii. Totul a început dintr-un simplu gând: mă întrebam ce aș mai putea crea cu mâinile mele.
Am început să urmăresc tutoriale online, să discut cu meșteri din țară, chiar să-i vizitez, iar într-un final am simțit că trebuie să încerc și eu. Într-o zi am aflat despre un magazin unde se vindea piele naturală și toate cele necesare pentru lucru manual. Atunci am confecționat primul meu portofel, exact așa cum îl imaginam în mintea mea. Și astăzi este folosit de cumnatul meu. M-am bucurat enorm că am reușit să creez ceva cu propriile mâini și am prins curaj să merg mai departe.
Treptat am început să confecționez curele, genți și chiar un obiect personalizat, gândit de mine – crucea pectorală preoțească din piele. Astăzi se împlinesc deja șase ani de când un simplu gând s-a transformat într-un vis trăit zi de zi.
Cred că atunci când omul lucrează cu suflet și răbdare, fiecare lucru capătă viață și valoare. Pentru mine, acest meșteșug nu este doar o ocupație, ci și o formă de liniște interioară, o posibilitate de a crea frumosul și de a pune o parte din suflet în fiecare lucru realizat.”
Valorile simple care dau frumusețe vieții
Într-o lume tot mai grăbită și agitată, este tot mai greu să păstrezi echilibrul între responsabilități, familie și pasiunile personale. Totuși, atunci când există credință, dragoste și rânduială sufletească, omul reușește să le împletească armonios pe toate. Despre cum reușește să îmbine slujirea bisericească, viața de familie și pasiunile care îi aduc liniște și împlinire, părintele Andrei spune:
„Nu este întotdeauna ușor, însă atunci când Dumnezeu este în centrul vieții, toate își găsesc rânduiala lor. Familia îți oferă echilibru, slujirea îți oferă sens, iar pasiunile sănătoase aduc liniște și bucurie sufletească.
Astăzi, când abia de mai găsești smerenia, simplitatea și demnitatea umană, cred că adevăratele modele de urmat sunt tot mai puține. Le mai întâlnești poate prin mănăstiri sau la bătrânii care au trecut prin anii grei ai vieții și care îți pot oferi sfaturi simple, dar extrem de folositoare pentru suflet și pentru drumul omului în lume.
Tinerilor le-aș spune să nu renunțe niciodată la visurile lor, dar nici să nu uite valorile importante ale vieții: credința, familia, respectul și munca cinstită. Lucrurile frumoase nu se construiesc peste noapte. Ele cer răbdare, jertfă și multă încredere în Dumnezeu.
Cred că omul care își păstrează sufletul curat, iubirea față de cei apropiați și credința vie poate trece mai ușor peste toate încercările vieții. Iar atunci când există pace în inimă, toate celelalte își găsesc locul și rostul lor firesc.”
În încheierea acestei povești de viață, rămâne imaginea unui om care a știut să-și asculte chemarea și să o transforme în slujire, în iubire față de oameni și în dăruire neobosită. Fie că vorbim despre altar, despre familie, despre muzică sau despre meșteșugul lucrului manual, toate se unesc într-un singur fir al vieții trăite cu sens și credință.
În liniștea inimii sale se regăsesc ani de rugăciune, de muncă și de căutare a frumosului, iar în privirea celor pe care îi păstorește se reflectă rodul acestei misiuni: încredere, sprijin și lumină.
O poveste care nu se încheie aici, ci continuă zi de zi, în fiecare slujbă, în fiecare gest de bunătate și în fiecare suflet atins de har.
Delia DUMITRESCU
