Astăzi, la Muzeul de Istorie și Etnografie „Nicolae Bulat” din Soroca, a avut loc vernisajul expoziției „Calvarul deportărilor – Destine frânte în imagini și documente”. Această expoziție aduce în prim-plan pagini dureroase din trecutul Basarabiei, reflectând, prin fotografii de arhivă, manuscrise și documente oficiale, suferințele celor deportați în timpul regimului sovietic.
Despre acest episod tragic din istoria noastră ne vorbește directorul muzeului, domnul Victor Botnaru: „Sunt prezenți aici tineri care, în viitor, vor lucra în domeniul turismului, un sector foarte important al economiei. Și în acest context, simt că e de datoria mea să le aduc aminte că în istoria poporului nostru există multe file dureroase. Una dintre cele mai negre perioade este cea de după cel de-al Doilea Război Mondial. Aici, pe această bucată mică de pământ, între Prut și Nistru, s-au întâmplat lucruri greu de imaginat. Chiar și astăzi, pentru cei care au supraviețuit acelei perioade, amintirile sunt o rană deschisă. Vorbim despre perioada colectivizării forțate, când tot ce aveau țăranii noștri — pământ, animale, unelte — trebuia predat statului. Cei care se opuneau, fie și pasiv, erau ridicați cu forța. Au fost luați oameni, au fost trimiși în Siberia, iar puțini s-au mai întors. Pentru tinerii de azi, aceste lucruri pot părea povești îndepărtate. Dar pentru părinții și bunicii noștri, a fost viața lor. Nu vorbesc doar din cărți. Fratele mamei mele, în anul 1947, în ziua unor așa-zise alegeri, a avut curajul să se împotrivească sistemului. A aruncat cu un ziar în fața celui care organiza votarea, un act de protest pentru care a fost condamnat la 15 ani de detenție în Siberia. A făcut aproape 10 ani acolo. A încercat să evadeze de trei ori. A supraviețuit, dar a plătit scump: i-a degerat un picior. Eu l-am întâlnit abia în 1989, după ce terminasem facultatea de istorie. Îmi povestea, cu detalii, prin ce a trecut. Nu a avut niciodată un buletin valabil, nu avea voie să călătorească, nici să profeseze. Asta era soarta celor care se împotriveau regimului. Cei care au fost deportați împreună cu familiile lor, în Siberia, au fost adesea despărțiți: tații într-o parte, mamele și copiii în alta. Mulți nu s-au mai regăsit, iar cei care s-au întors după 20–30 de ani nu s-au mai putut adapta. Traumele erau prea mari.
La rândul său, muzeografa Olesea Cebotari a vorbit despre primul val al deportărilor: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la ora 2:30, a început primul val al deportărilor staliniste. Din Basarabia și Nordul Bucovinei urmau să fie ridicate peste 32.000 de persoane — dintre care peste 6.000 arestate și restul deportate. De regulă, în toiul nopții, doi-trei soldați înarmați și un lucrător NKVD băteau la geam. Li se ordona oamenilor să se pregătească în 15 minute. Cei deportați aveau voie să ia câte 10 kilograme de persoană, dar, în realitate, li se luau cele mai de preț lucruri. În gară, familiile erau separate: bărbații într-o parte, tinerii în alta, femeile și bătrânii în altă direcție. Erau îmbarcați în vagoane de marfă, câte 70–100 de persoane, fără apă, fără hrană. Pe vagoane scria: „Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic”. Deportările au fost o formă de represiune politică. Au existat trei valuri, dar și între ele au fost strămutări. Rănile lăsate de această tragedie sunt adânci și încă nevindecate.”
Potrivit estimărilor, peste 200.000 de persoane au fost deportate din Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța în valurile de deportări staliniste din anii 1941, 1949 și 1951. Mii dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă. Cei care au supraviețuit au trăit cu traume adânci, cu fotografii ascunse, cu tăceri dureroase.
