Sunt oameni care, deși au avut ocazia să plece, nu și-au părăsit niciodată satul de baștină. Un astfel de exemplu este Ana Negroi, născută în anul 1959 în satul Șeptelici din raionul Soroca, unde rădăcinile și pământul natal au însemnat mereu stabilitate, muncă și familie. Deși viața a purtat-o pe drumuri grele și a pus-o la încercări, ea a rămas aceeași: puternică, cu credință și cu dorința de a vedea satul și țara ei mai bune.
A plecat la studii la Chișinău, la Colegiul Financiar-Economic (astăzi Centrul de Excelență în Economie și Finanțe), însă după absolvire s-a întors acasă. A lucrat o perioadă la Spitalul Central ca contabil, iar din 1982 a fost aleasă secretar la Primăria din Șeptelici. A rămas în această funcție peste două decenii, până în 2003, când a continuat cariera ca director executiv al Asociației de Economie și Împrumut din sat. A muncit acolo până la pensionare, iar astăzi își trăiește liniștea acasă, între grădină, amintiri și nepoți.
Este căsătorită, are doi copii – un fiu stabilit în Franța, împreună cu soția și cei doi băieței ai lor, și o fiică la Chișinău, mamă și ea la rândul ei. Dacă băiatul a căutat un viitor mai bun peste hotare, fata a ales să rămână acasă. „Fiica nu a vrut să plece, ea zice că „eu o să cresc copilul meu acasă”, spune ea.
În amintirile sale, copilăria are un parfum de libertate, de jocuri și de prietenie adevărată. Nu era internet, nici televiziune – cel mult un radio care aducea vești în casele oamenilor. Dar erau copii mulți și mahalale pline de glasuri vesele. „Eram toți prietenoși, ne organizam și ne jucam. Am avut o copilărie interesantă, veselă.” – spune doamna Ana.
Ana își amintește și de năzdrăvăniile făcute cu prietenii de joacă. Una dintre ele o face și acum să râdă: „Era o băbuță la noi în sat, o chema Frăsâna. Noi mergeam noaptea, vreo 10-12 copii, și îi băteam în geam cu o ață legată de un bold înfipt într-o cartofă. Trăgeam de ață și făcea «boc, boc» la fereastră. Baba ieșea afară, se uita, apoi se ducea înapoi. Dar odată ne-a prins pe la spate și văleu ce am mai plâns atunci! Ne-am dus să ne cerem scuze, am plâns cu toții.”.
Dincolo de joacă, copiii de atunci aveau responsabilități. Părinții țineau animale și lucrau pământul, iar cei mici trebuiau să ajute.
„Noi, la sat, nu prea am avut timp să ne ocupăm cu hobby-uri. Atunci părinții țineau oițe, purcei, căprițe, aveam mult pământ. Nu prea aveam hobby-uri, eram mereu ocupați. Tot timpul aveam ceva de făcut.
Aveam un iaz la marginea satului și, duminica sau de sărbători, acolo eram – la iaz, la scăldat. Îmi plăcea să prind pește. Mă duceam, luam undița și mă așezam pe mal, și chiar prindeam, îmi amintesc.
Fratele meu era mai mic ca mine, dar și noi aveam de lucru, iar mama era bolnavă și mai mult pe la spital. Eu îl mai certam și îi ziceam: „Vino aici și ajută la prășit, că n-are cine și cresc buruienile.” Dar el zicea (lui îi plăcea și mai mult decât mie să prindă pește): „Eu mă duc și vă aduc hrană și tu vrei de la mine?”
Copilăria a fost interesantă. Poate și acum este interesantă, doar că poate eu, la vârsta mea, nu mai înțeleg. S-a modernizat lumea și acum mă uit la nepoții mei: sunt dezvoltați, sunt bravo.”.
Ca mulți copii ai vremii, și Ana a muncit de mică la tutun. Își amintește serile târzii, sub lumina lunii pline, când mergea cu sora mai mare să culeagă frunzele ude de rouă. „De acolo s-a și îmbolnăvit mama. Așa se adunau bolile – oleacă acolo, oleacă acolo și la bătrânețe se simțeau toate.”.
Astăzi, privind spre viața ei, Ana Negroi știe că a trecut prin multe încercări. A avut parte de tragedii, dar și de bucurii, și recunoaște că forța de a merge mai departe a venit din credință. „Am fost puternică și nu m-am dat bătută. Am luptat și am ieșit din toate cu ajutorul Domnului. Principalul este să avem pace, sănătate și înțelepciune la conducere. Să se ierte unul pe altul, că așa îi place lui Dumnezeu.”.
În ceea ce privește viitorul Republicii Moldova, este rezervată. Crede că drumul european aduce și oportunități, și greutăți. „Îmi pare rău că nu sunt acasă copiii, dar sunt probleme și acolo, destule. Ei au dus nevoia, de altfel nu se mai duceau. E greu peste tot. Planul de acasă nu se potrivește cu cel de la piață.”.
Cu toate acestea, doamna Ana privește înainte cu speranță și cu seninătate. Povestea ei este una despre rădăcini, rezistență și credința că viața, cu toate greutățile ei, merită trăită cu demnitate.
