Creștinii ortodocși îl sărbătoresc astăzi, 14 ianuarie, pe Sfântul Ierarh Vasile cel Mare. Este una dintre cele mai importante sărbători din calendarul ortodox. Sfântul Vasile a fost un mare apărător al credinței și un sprijin pentru cei săraci, bolnavi și bătrâni. Prin faptele sale, a rămas un model de credință, dăruire și grijă față de aproapele.
Tot astăzi, în Republica Moldova este marcat Anul Nou pe stil vechi. Ziua este însoțită de obiceiuri și tradiții populare păstrate mai ales la sate. Dimineața, copiii merg cu Semănatul sau Sorcova. Ei aruncă boabe de grâu, porumb sau ovăz în gospodării. Semințele sunt semn de rod bogat, sănătate și noroc pentru anul care începe.
Despre cum era sărbătorit Sfântul Vasile altădată au povestit câțiva soroceni, care au păstrat vii amintirile copilăriei.
Chiriac Tatiana își amintește că această zi avea o mare încărcătură spirituală și socială:
„În satele de altădată, sărbătoarea Sfântului Vasile, marcată pe 14 ianuarie, era așteptată cu mare bucurie, fiind considerată nu doar începutul Anului Nou pe stil vechi, ci și o zi cu puternică încărcătură spirituală și socială.
Dis-de-dimineață, copiii porneau prin sat cu semănatul, intrând în gospodării cu urări de sănătate și belșug, presărând boabe de grâu și porumb. Mama mi-a povestit că oamenii urmăreau cu atenție cine venea primul cu semănatul în curte, deoarece se credea că acest lucru influența norocul casei pe tot anul. Mai mult, exista credința că, dacă primii semănători erau băieți, și animalele din gospodărie urmau să fete pui masculi, iar dacă veneau fete, se spunea că vor fi mai multe femele.
Un alt obicei important legat de această sărbătoare era vizita finilor la nași. Finii mergeau cu colaci, plăcinte și vin, ca semn de respect și recunoștință, iar nașii îi primeau cu mese bogate și cu urări de bine pentru noul an. Această tradiție întărea legătura dintre familii și era considerată o datorie de suflet, nu doar un gest de politețe.
Seara, prin sat se auzeau urături, iar în unele localități ieșeau cete de tineri cu jocuri populare, precum Capra sau Ursul, menite să alunge răul și să aducă noroc în gospodării. Gazdele îi răsplăteau cu colaci, bani și bucate, iar veselia ținea până târziu.
Mesele de Sfântul Vasile erau îmbelșugate, pentru că oamenii credeau că așa cum începi anul, așa îți va merge tot anul. De pe masă nu lipseau sarmalele, carnea de porc, plăcintele și vinul de casă, toate pregătite din timp, cu multă grijă.
Chiar dacă astăzi multe dintre aceste obiceiuri s-au pierdut, în unele gospodării tradiția vizitei finilor la nași se păstrează încă, mai ales de Crăciun. La noi în familie, de exemplu, au venit toți trei fini, împreună cu copiii, ceea ce arată că legăturile de suflet dintre nași și fini continuă să fie respectate și transmise mai departe.
Tradițiile de Sfântul Vasile nu sunt doar amintiri din trecut, ci parte din identitatea noastră, care ne învață despre respect, comunitate și importanța legăturilor dintre oameni. Atâta timp cât ele vor fi păstrate în familie și povestite mai departe copiilor, ele vor continua să trăiască.”.
Ludmila Talmazan spune că pentru ea grâul rămâne simbolul acestei sărbători:
„Grâul a rămas în memoria mea simbolul sărbătorii de Sfântul Vasile. Îl simt și acum în palme, sub tălpi pe podea, în buzunare. Îi simt și gustul din copilărie. Împreună cu alți copii semănam din poartă în poartă, prin tot satul, cu obrajii roșii de frig: „Să trăiți! Să înfloriți, ca merii, ca perii în mijlocul primăverii!”. Și acum mai prind câteva grâne în palme și le pun în buzunare. Le port toată ziua.
Gospodarii așteptau semănătorii cu mare bucurie. Pentru ei, asta însemna început de an, binecuvântare de belșug și roade bogate. În casa copilăriei mele, grâul nu se mătura. Rămânea pe podea zile întregi. Mama îl aduna într-un colț. Era ceva sfânt în boabele acelea, ca și cum țineau în ele sănătatea noastră, roada pământului, liniștea casei.
Dimineața de Sfântul Vasile avea o liniște aparte în sat, după seara Ajunului, când se umbla cu uratul. Oamenii mergeau la biserică, cu sufletul curat, ca la un nou început. Așa începea anul: cu rugăciune și cu grâu. Era mare sărbătoare în casele unde era vreun Vasile. Eram mândră că și pe bunicul meu îl chema Vasile, nume de om gospodar. Oamenii se adunau la mese, se spuneau urări. Era o bucurie peste tot. Așa îmi amintesc Sfântul Vasile din copilărie: cu grâu pe podea și cu credința că anul începe frumos.
La mulți ani, tuturor, de Sfântul Vasile, cu sănătate, belșug pe masă și inimi luminate tot anul!”.
Diana Purice vorbește despre Sfântul Vasile ca despre un prag al timpului:
„Sfântul Vasile nu era doar o sărbătoare din calendar, ci un prag al timpului. Așa îmi spunea bunicul. Se începea de cu seară, din 13 spre 14 ianuarie, când satul prindea glas, iar porțile se deschideau una câte una pentru urători. Flăcăii porneau cu uratul, cu glas puternic și pași apăsați, ducând din casă în casă dorința de belșug, sănătate și pace. Urarea nu era doar cuvânt, era legământ între om și pământ, între anul vechi și cel care venea.
Dis-de-dimineață, pe întunericul încă neclintit, ieșeau copiii la semănat. Bunicul spunea că primii pași ai anului trebuie să fie curați și buni, de aceea cei mici aveau această misiune sfântă. Cu pumnii plini de grâu și porumb, intrau în gospodării și aruncau semințele pe podea, rostind urări simple, dar pline de putere: pentru roade bogate, animale sănătoase și gospodari cu spor în toate. Fiecare bob aruncat era o promisiune.
De la bunicul am învățat și eu o urătură. O spunea rar, cu glas domol, ca pe o rugăciune. Mi-a rămas în suflet și, peste ani, am dus-o mai departe. Astăzi, băiețeii mei o continuă, mergând cu semănatul, așa cum se făcea odinioară. Când îi aud, parcă îl văd pe bunicul stând în prag, cu chipul luminat și ochii plini de liniște.
Așa se ținea Sfântul Vasile în partea Sorocii mai ales Șolcani: cu credință, cu rânduială și cu respect pentru ceea ce vine din urmă. Nu era doar început de an, ci o lecție despre continuitate, despre familie și despre legătura adâncă dintre om, cuvânt și pământ. Tradiția nu se pierdea, ci se transmitea, din glas în glas, din inimă în inimă.
Menționez cu respect că această urătură se regăsește și în filele volumului „Satul Șolcani”, o carte-document care a fost și va rămâne valabilă peste ani pentru toate generațiile. Totodată, urătura a fost culeasă și redată din bătrâni de bunicul meu, Spoială Ion, din satul Șolcani, născut la 7 ianuarie 1939, care a păstrat aceste cuvinte ca pe o moștenire de suflet.
Vă mulțumesc pentru atenție și pentru grija față de tradițiile noastre.”.
Olga Gherghelijiu își amintește și de vremurile în care tradițiile erau greu de păstrat:
„Sărbătorile de iarnă erau o carte de vizită a fiecăruia sat. Pregătirile copiilor, ca și a părinților, începeau cu ceva timp înainte, dar erau umbrite de interdicțiile sovieticilor, căci erau promovate viziuni ateiste. Oricum, noi, copiii, de bunei, mătuși, unchi, învățam colinde, urături. Cu toate acestea, era știut un lucru, fetele merg cu colindatul, iar băieții cu uratul. Mai erau momente când fetele se îmbrăcau băiețește și porneau cu uratul, să nu le cunoască satul. Era frumos, se colinda și se ura tot satul, pe mahalale, din casă în casă. Nu se alegea gospodarul. Era lege, se urează toți la rând.
De obicei, în seara Sfântului Vasile, băieții aveau plugușor, o creangă cu crăcană la capăt, unde se lega busuioc, ca să nu cadă covrigii și colacii. Fetele încercau, când primeau colacul, să fure un fir de busuioc, despre care se spunea că aduce noroc.
Casele erau pline de mirosuri de bucate pregătite. Copiii umblau până spre amurg cu uratul, iar flăcăii până spre miezul nopții. Ei duceau urare mai ales celor care purtau numele de Vasile. Așa a fost odată. Acum sunt alte obișnuințe. Tradiția se uită, se păstrează doar fragmente, uneori chiar se profanează valori. Unii părinți nu mai explică copiilor esența tradițiilor, de aici și pierderea lor în timp.”.
Sfântul Vasile rămâne, pentru mulți, mai mult decât o sărbătoare. Este o zi a credinței, a tradițiilor și a legăturilor dintre oameni, transmise din generație în generație.
