În primăvara lui 1970, satul Tămășeni, din nordul Moldovei, dormea liniștit. Plouase de zile întregi, dar oamenii se obișnuiseră cu ploaia și nu știau că în acea noapte, râul avea să se ridice peste maluri și peste vieți.
Maria avea 34 de ani și doi copii: Ioana de 7 ani și Petru de 5.
Soțul ei, Vasile, era la oraș, cu echipa de construcții. În noaptea de 14 mai, când vântul bătea de rupea ferestrele, Maria a auzit un zgomot surd, ca o respirație uriașă.
A ieșit pe prispă și a văzut apa venind, nu ca o ploaie, ci ca un zid.
„Am strigat la vecini, dar nimeni nu m-a auzit. Toți erau ocupați să-și salveze animalele.”
A luat copiii în brațe, i-a urcat pe podul casei și a închis ușa cu o scândură. În câteva minute, apa ajunsese la ferestre.
Se auzeau țipete, câini, mugete și apoi doar vuietul sângeriu al râului.
Timp de două zile, Maria și copiii au rămas izolați, fără mâncare, fără apă potabilă, în frig.
„Ioana tremura, iar Petru mă întreba dacă o să vină tata cu barca. Eu îi spuneam da, dar nici eu nu mai credeam.”
Când armata a ajuns, satul era o mare întunecată.
Maria și copiii au fost salvați, dar casa nu mai exista. În locul ei, doar acoperișul plutind printre bușteni.
Au fost duși într-o școală transformată în adăpost. Oamenii dormeau pe saltele ude, dar erau în viață.
După o săptămână, Vasile a venit. A intrat în curte, a căzut în genunchi și a plâns.
„Ne-a luat apa totul,” i-a spus Maria, „dar ne avem unii pe alții.”
A fost prima dată când cineva din sat a zâmbit după tragedie.
Au reconstruit casa împreună, cu ajutorul vecinilor.
Ani mai târziu, Maria spunea că „apele au spălat pământul, dar au curățat și inimile oamenilor.”
Cei care au trăit acea vreme spun și azi că n-au mai văzut niciodată atâta durere și atâta omenie la un loc.
SURSA: Știai asta?
