Anatol și Dora Jurjiu sunt împreună de 55 de ani. De o viață întreagă merg umăr la umăr, ca doi oameni care s-au ales nu din întâmplare… Se știu încă din băncile școlii – s-au cunoscut în clasa întâi, când ea era o fetiță cu părul împletit, iar el, un băiat timid care o privea mai mult decât îndrăznea să-i vorbească. Nimeni n-ar fi crezut atunci că acea prietenie copilărească va deveni ceva mai mult…
Au crescut împreună, au învățat unul de la altul și au pornit, mai târziu, la drum comun. Au fost și prin Rusia, au muncit cot la cot, străini printre străini, dar uniți de același vis – să-și facă o casă, să se întoarcă acasă… Când s-au întors în sat, și-au ridicat gospodăria cu propriile mâini. N-au avut prea mult, dar nici nu le-a trebuit. Ce au clădit, au clădit împreună. Dora hotărăște, Anatol face – așa glumesc ei… Dar în glumele lor, se ascunde respectul și înțelegerea pe care doar anii le pot zidi între doi oameni.
În casa lor se aude doar zumzetul blând al albinelor, pentru că ele le-au devenit parte din viață. Anatol se ocupă cu mierea – o afacere mică de familie, care i-a scos din toate greutățile. Totul a început prin anii ’90, când Anatol avea un prieten în satul Grigorăuca. Acolo, printre stupi, a văzut pentru prima dată cum se lucrează cu albinele și a simțit că și el ar putea. A luat câțiva stupi, „de probă”, cum spune el. Apoi, an după an, a mai adăugat câțiva. „Cu răbdare și cu credință. Albina simte omul – dacă o iubești, te lasă în pace. Dacă te porți cu nervi, te pedepsește.”
De-a lungul anilor, Anatol a primit destule „pedepse”. A fost înțepat de nenumărate ori. Râde și azi: „Umblam cu cucuie în cap, parcă aveam nuci. Dar m-am obișnuit. Asta-i munca.” Frică de albine n-a avut niciodată. Le-a înțeles, le-a respectat și, în felul lui, le-a iubit. Aerul stupinei i-a făcut bine. Dora spune că datorită albinelor, Anatol și-a vindecat respirația. „Aerul acela curat, plin de miros de flori și ceară, l-a întărit. I-a fost și doctor, și terapie.”
Astăzi, după o viață trăită împreună, Dora și Anatol sunt imaginea unei familii care a știut să meargă înainte prin orice. Au avut și ei momente grele, dar nu s-au lăsat biruiți. „Nu e pădure fără uscături,” spune Anatol. „Dar dacă ții la om, nu-l lași. Rămâi cu el și când e greu.” Au îmbătrânit împreună, s-au certat, s-au împăcat, au învățat să se lase unul pe altul să fie așa cum este. „Așa e viața în doi,” spune ea. „Dacă vrei să dureze, trebuie să fii blând. Și să nu uiți de dragoste, chiar și când nu o spui.”
Acum, prisaca lor e mai mică. Vârsta nu le mai permite să aibă mulți stupi. Le vizitează zilnic, le vorbește, le ascultă. Când îi vezi împreună, nu-ți trebuie explicații. Îți dai seama că iubirea lor e făcută din fapte mici, din ani mulți și din respect. E o dragoste care a trecut prin vreme și s-a făcut ca mierea – limpede, densă, adevărată.
Dora și Anatol Jurjiu – doi oameni simpli, care au crescut împreună, au muncit împreună, s-au ridicat împreună. Și dacă viața lor ar avea un gust, ar fi gustul mierii de acasă – dulce, curată și plină de lumină.
