Nu am întrebat, dar probabil că nimeni dintre actualii luptători pentru cauza Unirii românilor nu ar vrea să facă parte din categoria lungului șir al unioniștilor eterni. Nu pentru că nu le-ar conveni blazonul de unionist sau că ar fi obosit să lupte pentru Unire, ci pentru că prea în van pentru așteptările lor se consumă azi lupta. Mulțime de oameni care a luptat pentru Unire până la 1991 și altă mulțime dedicată trup și suflet cauzei deja după acea bornă a istoriei a plecat la cele veșnice neîmpăcată cu această neîmplinire. A venit oare vremea ca pomenita tradiție nefastă să fie întreruptă? Ca, animată și pusă în gardă de gravele turbulențe geopolitice ale vremurilor noi, actuala generație de luptători să se arate mai pragmatică, mai eficientă? Are ea oare simțul, pregătirea și ambiția să facă Unirea împlinită în timpul vieții lor? Așa cum au făcut-o cu succes alte generații de luptători de două ori în secolele din urmă?
De ce e mai bine să fii unionist la trecut, decât unionist etern
Unionist etern nu este o definiție de manual. Este o plăsmuire de context a autorului acestor rânduri. În percepția lui, a fi unionist etern înseamnă a lupta pentru Unire toată viața și a pleca din ea, chiar și cu fruntea sus, dar fără să o fi știut împlinită. Vine apoi altă generație, se angajează și ea în aceeași luptă de sacrificiu, dar cu același rezultat. Pentru că din varii pricini, Unirea pe timpul existenței generației respective se dovedește a fi „cu neputință”; Unirea rămâne și pentru ea un vis. Și tot așa de la o generație la alta. În loc ca sacrificiul generațiilor de luptători să realizeze punctual și definitiv Unirea și apoi să lupte pentru ca ea să devină o stare eternă – firească pentru orice națiune – , eternă rămâne lupta. Adică lupta la nesfârșit.
E glorios, e înălțător, e admirabil. Dar epuizant și, până la urmă, perdant. Deoarece lupta pentru Unire a națiunii române are loc în condiții de opresiune, ea tărăgănează chiar și după ieșirea noastră de jure din robia sovietică. Asta înseamnă că lupta pentru Unire are loc în circumstanțe controlate de potentați antiunioniști interni și externi bine dotați. Poate chiar mult mai bine dotați. Aceștia vor încerca în continuare să facă tot posibilul ca să apropie ziua în care va dispare ultimul unionist. Au și ei un vis… Potentații reacționează furibund la orice îndemn la Unire venit din societate și turbă de-a dreptul când o simplă și inocentă referire la subiect vine dinspre un demnitar cu putere decizională mare. Am putut observa fenomenul în toată goliciunea lui chiar zilele acestea, când, fiind întrebată de doi jurnaliști britanici dacă susține Unirea, președinta Maia Sandu a răspuns onest că ar vota „pentru” reunirea cu România „Dacă am avea un referendum”.
La vacarmul apocaliptic pe care declarația Maiei Sandu l-a ridicat în tabăra antiunionistă de la Chișinău și Moscova, fostul președinte al României Traian Băsescu a fost de părerea că la câți dușmani are Unirea e mai bine să se dea dovadă de prudență. Părerea e bună și ca sfat, dar dacă actuala generație de politicieni nu mai vrea să lâncezească în zona confortului steril al unionismului etern, bifând doar verbal dorința de Unire și ocolind ipocrit acțiunea, este nevoie de curajul asumat al unor personalități cu mare priză la populație. Maia Sandu pare să-și fi asumat această misiune. Încrederea de care se bucură în rândul unei majorități a populației o va ajuta, așa cum ea însăși trebuie ajutată la rândul ei de clasa politică responsabilă. Împreună – ea și societatea – vor trebui să spargă nu numai tiparele comportamentale ale șefului de stat ambiguu și impasibil la stările de spirit ale populației, ci și pragurile abrupte ridicate de dușmani în calea Unirii.
Unul dintre cele mai grele praguri a fost și este mentalitatea unui segment de populație basarabeană afectată cu ani în urmă de sistemul ideologic sovietic și atacată azi de un sistem similar rusesc de dezinformare și manipulare a populației, în contextul războiului hibrid al Rusiei împotriva Republicii Moldova. Ținta ambelor sisteme a fost dintotdeauna demonizarea reunificării, împlinirea actului însemnând pentru Rusia pierderea controlului în teritoriile altădată ocupate și aflate azi în deriva riscantă a independenței și neutralității neprotejate. Teama de unire cu frații este o rușine pentru poporul nostru, dar asta este ceea ce poate face mai bine mașinăria rusească de dezbinare: să cultive ura între oameni de același sânge ca să-i poată ține separați pentru a pregăti din ei terciul veninos din care se hrănește.
Nu pentru mâncare vrem Unirea, ci pentru a nu fi mâncați
Roiuri de partide ale acestei mașinării perfide compuse din trădători deschiși care acționează de decenii în Republica Moldova, iar în ultima vreme și în România, au speriat populația că Unirea înseamnă că una din părțile care pretind să se unească, ar pretinde și la mâncarea pe degeaba pe contul celeilalte. De decenii, idealul reîntregirii a fost cântărit pe cântarul de bucătărie al politicii interesului rusesc. Ni se spune, cu un cinism deghizat în pragmatism, că Unirea este o chestiune de PIB, de curs valutar sau de egalizare a pensiilor. Ni se aruncă în față cifre, de parcă demnitatea unei națiuni ar fi o marfă ce se negociază la tarabă. Dar celor care măsoară istoria doar în calorii și profituri, trebuie să le spunem răspicat adevărul: nu pentru mâncare vrem Unirea. O vrem pentru că un popor nu poate respira prin doi plămâni separați de o frontieră artificială, indiferent cât de plină ar fi masa de o parte sau de alta a ei. Vrem Unirea nu pentru mâncare, ci pentru siguranța de a nu fi mâncați de imperiul veșnic flămând din preajmă.
Ne va uni foamea de dreptate nu foamea de gogoși
Dacă ar fi vorba doar despre mâncare, am fi o populație, nu un popor. Dar istoria noastră nu s-a scris în bucătării, ci în tranșee și în celulele deportaților, acolo unde singura hrană care îi ținea pe oamenii noștri în viață era speranța că, într-o zi, nedreptatea va fi reparată.
Există o foame de dreptate care nu poate fi potolită cu nicio creștere economică. Este dorința de a vedea, în sfârșit, cum dispare o frontieră trasată cu un creion cinic pe o hartă, într-un birou de la Kremlin, fără ca cineva să ne întrebe dacă vrem să fim tăiați în două, în trei sau în bucățele. Nu ne unim pentru că ne e foame, ci pentru că ne doare. Ne doare fiecare barieră vamală care transformă un drum de două ore într-o așteptare umilitoare. Ne doare faptul că un bunic de la Cahul și un nepot de la Iași au fost obligați, decenii la rând, să se privească prin sârmă ghimpată. Această rană nu se vindecă cu promisiuni financiare, ci cu actul firesc al regăsirii de frate.
Într-o regiune unde „geopolitica” înseamnă adesea tancuri și amenințări, a vrea Unirea înseamnă a vrea dreptul de a dormi liniștit. Nu căutăm „pâinea” României, și nici România grâul Basarabiei, ci căutăm scutul construit împreună, stabilitatea și certitudinea că viitorul copiilor noștri nu va fi decis de capriciile unui imperiu de la răsărit.
Cine spune că vrem Unirea pentru bani ignoră efortul uriaș de a păstra limba română în condiții de asediu cultural. Cea mai frumoasă revoluție a anului 1989 a fost revoluția de la Chișinău pentru repunerea în drepturi a limbii române la ea acasă. Am supraviețuit comunismul bolșevic antinațional nu pentru că am avut mese îmbelșugate, ci pentru că am avut o foame de identitate pe care nicio propagandă nu a reușit să o neutralizeze.
Adevărul este că stomacul se umple repede, dar conștiința nu poate fi păcălită cu aceasta. Putem avea toate magazinele pline, dar dacă spiritul ne este exilat într-o „zonă gri” a istoriei, rămânem flămânzi de dreptate pentru totdeauna. De aceea, replica noastră rămâne aceeași: nu pentru mâncare vrem Unirea, ci pentru a pune capăt unei lungi și nedrepte singurătăți.
Un proiect de demnitate: proiectul de țară de la 1918
Dacă scoatem din ecuație interesul material imediat, care și el contează, ce rămâne de făcut în esență? Rămâne construcția celui mai ambițios proiect de țară de la 1918 încoace. Unirea nu este o destinație unde ajungem pentru a ne odihni și a primi „rații”, ci este punctul de plecare pentru o națiune care vrea să conteze pe harta lumii.
Unirea înseamnă sfârșitul statutului de „stat de frontieră” sau de „monedă de schimb”. Nu mai vrem să fim subiectul negocierilor dintre marile puteri, ci vrem să fim parte dintr-un stat care are un cuvânt de spus la Bruxelles, La New York, la Moscova și în lume. Aceasta este demnitatea politică: să nu mai stai la „masa copiilor” în geopolitică.
Nu căutăm punga cu grâu, ci căutăm sistemul care protejează cetățeanul. Vrem aceeași justiție, aceeași educație și aceleași standarde de respect pentru om care sunt valabile de la Paris la București și la Chișinău. Vrem ca un tânăr de la Orhei să aibă aceleași oportunități de viață ca unul de la Cluj, fără a se simți un cetățean de rangul doi al Europei.
Unirea este actul prin care ne recuperăm întregul patrimoniu intelectual. Este șansa de a pune la un loc toate resursele de creativitate, inteligență și inovație ale unui popor care a fost forțat prea mult timp să gândească fragmentat.
Nu ne unim ca să „primim”, ne unim ca să „putem”. Unirea este motorul care ne scoate din supraviețuire și ne avântă în dezvoltare. Este trecerea de la obsesia neîncrederii în ziua de mâine la viziunea limpede și largă pentru secole înainte.
Să lăsăm, deci, calculele mărunte celor care nu pot vedea dincolo de marginea cratiței. Istoria nu se scrie cu bonuri de masă, ci cu voință și curaj. Am supraviețuit separat, dar nu putem înflori decât împreună. Pentru că, în definitiv, nu pentru mâncare vrem Unirea, ci pentru dreptul sacru de a fi noi înșine, întregi și demni, într-o Europă care nu ne va mai putea ignora.
Valeriu SAHARNEANU
