Luminița Bosii s-a născut și a copilărit în Soroca, într-un oraș mic, cu povești mari ascunse între străzi și case vechi. Viața ei părea să urmeze un curs obișnuit – școală, colegiu, planuri de viitor… Până când, dragostea și destinul au adus-o în Franța, unde a devenit mamă și unde a înfruntat cea mai dureroasă pierdere.
„Cu soțul am făcut cunoștință pe internet. El era deja în Franța, și noi ne-am cunoscut pe o rețea de socializare. A venit în Moldova, ne-am cunoscut, ne-am plăcut din prima și așa a început la noi istoria… Eu am rămas să finisez studiile, iar el a plecat înapoi la muncă… Și, peste ceva timp, am plecat și eu în Franța, aveam 20 de ani. Am prins sarcina cu fata noastră. Am născut-o acolo, și la un an și două luni, fetița a decedat…”
Pierderea a lăsat în urma ei un gol imens. Luminița vorbește despre acea perioadă ca despre o închisoare invizibilă, în care zilele treceau între plânsete și tăcere. Contactul cu familia era redus și comunicarea dificilă… Durerea pierderii a fost copleșitoare, dar viața i-a oferit rapid o nouă șansă.
„Foarte repede am prins sarcina cu Luca… În timpul sarcinii, tot timpul am plâns, am fost închisă în mine, stăteam tot timpul în casă, nu vroiam să vorbesc cu nimeni. Chiar și dacă părinții mă sunau pe internet, vorbeam puțin și nici nu porneam camera. Nimeni nu știa că eu sunt însărcinată din nou.”
Când Luca s-a născut, viața a început să-și recâștige ritmul. Luminița a simțit că trebuie să se dedice copiilor, să le ofere iubire și atenție și să încerce să treacă peste durerea pierderii.
„După ce a apărut Luca, eu m-am gândit să am o ocupație, să mai vreau un copil, să mă ocup cu ei și să uit de durerea cu fata. Așa a fost să fie, ca Dumnezeu mi-a dat încă un băiat, ei sunt la un an și patru luni diferența.”
Totul părea normal, așa cum se întâmplă în viața majorității copiilor – zâmbete, joacă și descoperirea lumii în ritmul lor. Dar la trei ani, când Luca a pășit pentru prima dată în grădiniță, realitatea i-a adus Luminiței o provocare neașteptată. Educatoarea, care era și directoarea instituției, a observat ceva.
„Din prima zi, educatoarea, care era și directoră la școală aceea, îmi zice: Copilul tău are ceva. Eu zic, ce anume? Are o problemă, el nu-i ca toți copii, el ceva are, e ceva bolnav, îmi zice ea. Zic, după ce ați observat? Ea îmi spune, că el stă în colț și nu vrea să se joace cu alți copii…”
În acele clipe, inimile părinților s-au strâns. Cuvintele directoarei nu erau doar o observație, ci un semnal că drumul pe care îl credeau simplu urma să devină mult mai complicat, plin de obstacole, dar și de lecții despre iubire, răbdare și perseverență. După primele semne observate la Luca, a început un drum lung, plin de întrebări și nopți nedormite. Nimeni nu-ți spune exact unde să cauți ajutor și, mai ales, cum să te pregătești sufletește pentru răspunsurile pe care le vei primi. Luminița își amintește acea perioadă ca pe una în care speranța și frica mergeau mână în mână.
„Și deja am început noi să căutăm fel de fel de specialiști, dar am vrut să găsesc sau o româncă sau o moldoveancă. Și am scris pe Facebook că, iată, copilul meu are trei ani și am scris toată problema. Cel mai interesant a fost că foarte multe mămici îmi scriau înapoi – păi lasă, (fix cum eu mă gândeam), lasă că o să vorbească, că totul o să fie bine, de ce te gândești la mai rău… Și până numai o doamnă mi-a scris: Fetelor, dacă doamna scrie că are nevoie, înseamnă că are nevoie, nu trebuie să dați voi cu părere. Adică, într-adevăr, dacă aveți pe cineva, scriți…”
Acea femeie, o necunoscută de pe internet, i-a oferit un contact, un nume, o direcție. Într-un orășel la douăzeci de kilometri distanță, o pedopsihiatru româncă.
„A fost cam greu să intrăm acolo, că nu era sectorul nostru, dar deja soțul a sunat ca să încerce cumva să convingă secretara, la care ea nu vroia deloc. Și el a zis: Spuneți-i că suntem români… Ea ne-a văzut și a zis că da, e tulburare de spectru autist, dar nu e nimic strașnic, o să fie totul bine, trebuie să lucrăm asupra lor…”
Luminița a ieșit din cabinet cu lacrimi în ochi, dar și cu un sentiment nou – claritatea. Avea, în sfârșit, un răspuns. Și chiar dacă diagnosticul durea, cel mai greu era să-l accepte.
„După ce am aflat despre această diagnoză, nu stăteam locului… Eu tot căutam și căutam terapii, am fost și la Odesa de două ori. Culmea ce a fost? Foarte greu a fost ca să acceptăm. Gheorghe zicea că o să fie totul bine, că o să vorbească.”
Când părea că viața începe să se așeze, universul i-a pus din nou la încercare. După un an, istoria s-a repetat.
„Cel mai mare șoc a fost încă, când mi-a mai căzut o dată cerul pe cap, peste un an de zile și lui Mark îi pun aceeași diagnoză. Lui Mark i-au pus infantil, pentru că el, într-adevăr, copia tot ce făcea fratele lui mai mare. Pentru că ei erau permanent împreună.”
Zilele au devenit o rutină obositoare între școală și terapie. Statul francez le oferea sprijin, dar insuficient.
„Pe Luca, școala nu vroia să-l ia pentru toată ziua, și-l luau doar pe jumătate de zi. Statul trebuia să dea câte 20 de ore pe săptămână, dar ei dădeau numai 12. Se revenea la câte 3 ore pe zi. Pentru că în Franța miercurea nu-i școală, e numai luni, marți, joi și vineri. Și era numai de dimineață, de la 8 jumate până la 11 jumate. Pe urmă, toată ziua acasă, eu cu ei. Ei tot timpul împreună.”
Apoi a venit pandemia, care i-a izolat complet. O casă, doi copii, două diagnostice și o mamă care nu putea decât să spere că într-o zi va fi mai bine.
„Plus la asta a apărut și COVID-ul, iarăși, toți împreună… Și Mark încet, încet a început… când era mic era mai activ, și hop, la un moment dat, la 2 ani, ceva parcă ca un stres… nu am idee. I-a înclinat și ei s-au schimbat total.”
Luminița nu crede în explicațiile reci. Nu știe dacă e genetic, dacă e de la naștere, dacă e de la stres. Ea își amintește doar că, atunci când erau mici, copiii ei erau normali. Se jucau, zâmbeau, priveau desene animate. Poate prea mult.
„Luca mult s-a uitat la televizor. Eu puneam desene animate, ca să dovedesc cu ei amândoi, pentru că între ei e un an și patru luni diferența. Eu trebuia să fac și de mâncare, și curat… Pe atunci chiar, într-adevăr, eu nu prea auzeam de autism. Poate că erau mai puțini, sau poate că, știți cum… Cum nu te atinge problema, pe tine nu te interesează.”
Luminița, își amintește fiecare etapă din drumul lung al căutărilor — drumuri prin Franța, prin spitale, prin asociații și prin speranțe.
„În Franța am mers la o asociație, unde foarte mulți bani am cheltuit. Asociația era privată și ne spunea că copiii noștri au dreptul să intre în școală. Ne duceau de nas. Până la urmă am aflat că nu aveau voie să-i primească, pentru că era un centru privat. Câțiva ani mai târziu, am aflat că au dat faliment..”
Ani de zile, familia Bosii a încercat tot ce au putut — și în Franța, și în Moldova. Tratament după tratament, investigație după investigație, injecții care promiteau să „pornească vorbirea”.
„Ei încă sunt nonverbali. Am făcut acele injecții care, chipurile, trebuiau să stimuleze creierul. N-au ajutat. Ba chiar mai mult… au devenit mai agresivi. Își rupeau hainele de pe ei. Vara aceasta, când am venit din nou în Moldova, o specialistă mi-a spus că trebuia să le facem injecțiile o dată la trei luni și să le dăm și niște siropuri. Dar nimeni nu ne-a explicat asta. Toți ne-au pus diagnoza de autism, dar niciunul nu ne-a spus să trecem la cap aparate, să vadă, poate nu e autism, poate e ceva neurologic. Nici genetica n-am trecut-o încă.”
Și totuși, în mijlocul oboselii și confuziei, Luminița a găsit o rază de speranță. „Am găsit o doamnă, o moldoveancă, care vine la noi acasă. Ea a făcut cursuri de masaj la Chișinău. De când le face masaj, am văzut schimbări. Se uită în ochi, sunt mai calmi, mai activi. Și la școală ne-au spus: Ce le faceți? Se vede o diferență.”
Dar Franța, cu toate instituțiile și regulile ei, i-a rănit profund. Nu doar pe copii — și pe ea. „Școlile de acolo, chiar și pe mine m-au traumat psihologic”, mărturisește.
Se întoarce în timp, în 2019, când Luca, băiatul cel mare, trebuia să intre la școală. „Nu doreau să-l ia, căci el nu stătea locului. Și, cum noi nu știam legea, au profitat. După ce au primit confirmarea diagnosticului, ne-au spus clar – nu pot să-l țină mai mult de trei ore pe zi.”
Luminița își amintește o zi. „M-am dus să-l iau de la școală, i-am găsit scurta udă. Animatoarea a sărit în capul meu, cu informația că copilul meu ar fi mușcat-o pe ea, și a început să se plângă, de parcă ea era copilul mic. Eu am băgat mâna în mânecă, am simțit că e ceva acolo. Era căciula — înmuiată în apă, curgea din ea. Așa o băgaseră în mânecă. Și copilul meu plângea, trist. Când am întrebat ce s-a întâmplat, animatoarea mi-a spus doar – Eu nu știu de ce e ud. Atunci i-am zis: Așa cum nu știți ce s-a întâmplat cu haina copilului meu, așa nu știu nici eu că v-a mușcat.’”
Incidentul s-a transformat în plângere, iar Luminița și soțul ei au fost chemați la primărie. „Primarul a început să urle la noi, de parcă eram vinovați de ceva. Avea două femei martori lângă el. Țipau, că copilul nu stă locului. Dar e copil… Cum să stea? Soțul meu încerca să le explice calm, dar primarul striga – Pe mine nu mă interesează! … A fost umilitor. Mi-a părut rău că nu aveam și noi martori.”
Apoi a venit pandemia. „Am mai răbdat încă un an, că a mers și Mark la acea școală. Pe urmă ne-am mutat la o școală din alt oraș, am zis că poate o luăm de la capăt, că poate va fi altfel. Dar nu. Ei se sună între ei. Tot ce s-a întâmplat acolo, s-a repetat și aici. Aceleași trei ore pe zi, aceleași limite.”
Luca are acum un grad de autism de 80%. „Statul ne-a propus să mergem la Institut Medico-Educativ. Dar nu e o școală… e mai mult ca un spital. Ne-au dat trei opțiuni, și doar cea mai departe ne-a acceptat. Celelalte n-aveau locuri. A fost greu.”
Când vine vorba de educație și șanse egale, Luminița nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. După multe drumuri și așteptări, familia a primit acceptul ca Luca să fie primit la un institut specializat, aflat la 20 de kilometri distanță. Dar pentru o mamă care și-a dedicat viața să-i fie alături copilului, decizia a fost clară.
„Acel institut este la 20 de km și atunci când ne-au acceptat, ne-au propus internat. Eu am spus că copilul meu are casă și poate să doarmă la el acasă. Nu vreau să judec alți părinți, dar cunosc cazuri care chiar au lăsat copilul.”
La acel institut nu sunt doar copii cu diagnoza autism. Sunt copii cu diferite probleme. Unii nu pot merge, alții nu pot mânca singuri. „Erau chiar doi gemeni în grupa lui Luca, hrăniți prin tub. Părinții lor nu-și permit să-i ia acasă. Îi văd doar în weekend sau în vacanță… În tot acest timp, Luca își urmează zilele între psiholog, activități educative și jocuri. De multe ori îi lasă liber să se joace și încearcă să vadă ce îi place. Luca face foarte repede puzzle-uri, culorile le recunoaște imediat… dar nu vorbește. Când vrea ceva, mă ia de mână și mă duce. Așa comunicăm.”
Luminița, e o mamă eroină. A învățat repede să se descurce cu ambii copii, iar mândria se citește în fiecare detaliu. „Ei merg singuri la toaletă de la trei ani. Mă întreabă lumea cum i-am învățat – răbdare, multă răbdare. Eu i-am învățat la oliță, pas cu pas.”
Mark, merge la o școală normală. El e mai activ, se îmbracă singur, face duș, chiar îl mai ajută pe fratele lui. Dar e și foarte impulsiv. Dacă se enervează, îl poate zgâria pe față pe Luca.
Luminița are și câteva sfaturi pentru mame: „Când vezi că nu e ok ceva cu copilul tău, nu aștepta. Nu asculta pe nimeni care spune că o să vorbească mai târziu. Caută specialiști și acționează. Acceptă diagnosticul. Acceptă și lucrează cu el.”
Când vorbește despre greutăți, tonul i se înmoaie din nou. „Soțul a fost mereu alături. Au fost momente grele, dar am trecut împreună. Câteodată cădea el, trebuia eu să-l ridic. Alteori cădeam eu, și el mă ținea. Am avut cumătri care s-au îndepărtat. Nu-mi pare rău. Acum am prieteni adevărați, care mă scot din stările grele. Mie nu-mi pare rău de lumea care a plecat. Înseamnă că nu era locul lor lângă noi.”
Copiii le-au schimbat viața, dar au învățat și să se bucure altfel. „Le plac călătoriile. Ne place să plecăm cu mașina, în vacanță. Vrem să-i învățăm să meargă pe bicicletă – am văzut că e o terapie bună pentru copiii cu autism. Și noi credem în asta. În mișcare, în speranță, în iubire.”
Luminița privește spre copii și zâmbește cu o liniște care vine după ani de luptă. Tot ce a trecut, tot ce a durut, s-a așezat în spatele ei ca niște umbre, dar acum există doar prezentul. Copiii ei cresc, se descoperă, fac pași mici și mari, fiecare zi aducând câte o surpriză. Nu e ușor. Sunt momente de furie, de frustrare, clipe în care lumea pare prea mare și prea complicată. Dar e viața lor. Și Luminița învață să meargă înainte cu ei, să se adapteze, să creadă în fiecare progres, oricât de mic. Și, poate cel mai important, ea a învățat că iubirea pentru copii nu se măsoară doar în vorbe sau în gesturi mari, ci în fiecare pas mic făcut împreună, zi de zi.
