Într-o vinere lăptoasă, de parcă s-a îmbrăcat într-o mantie cețoasă și subțire ca o pânză imensă de păianjen, mi-am îndreptat pașii spre satul Bădiceni, pentru a merge în vizită la azilul „ACASĂ”. Mă tot măcina un gând de mai bine de un an. Ei, cum un călugăr a ajuns să locuiască acolo?
Era o învălmășeală în ziua respectivă. În blocul „din vale”, cum îl numește administrația, urma să aibă loc o înmormântare. Sufletul unei bătrâne s-a înălțat la ceruri și dormea somnul de veci. Își trăise ultimile clipe aici și, neavând rude, a fost petrecută pe ultimul drum doar de lucrătorii azilului împreună cu beneficiarii.
În fața blocului te aștepta și te petrecea cu ochii – motănelul Guliță. Blănița îi era pictată în alb și negru, de parcă semăna la culoare cu o lingură de lapte turnată într-o ceașcă de cafea neagră și amară. Cu ochii mășcati, verzi, și bărbuță neagră. Interesant, oare pisoiul Guliță avea și el rolul acelui personaj comic din piesa „Chirița în provincie” scrisă de Ion Luca Caragiale?! Hmm…
Ușa albă din termopan deschisă, pragul pășit și, iată, coridorul lung cu pereții vopsiți într-un roz palid. Un miros înțepător, învăluie de jur împrejur pe toți și pe toate. Ochii fug către panourile informative care stau agățate la fiecare colț. Iar într-un ungher, chiar la intrare, stă atârnat un album pe perete plin cu fotografiile beneficiarilor realizate la diferite sărbători.
Beneficiarii sunt care mai de care. Cel mai tânăr, Deniska, e modit și chitit nevoie mare. Cu o boxă într-o mână și un telefon performant în altă mână la ai săi 33 de ani. Cel mai în vârstă beneficiar e o bătrână cu părul alb ca neaua de peste 80 de ani, care nu scapă din mâini nicio carte. „A citit toate cărțile de aici”, ne spune mândră directoarea instituției, Angela Brighidin.
În capătul holului se află cabinetul asistentei medicale, Rodica, o femeie robustă, pozitivă și cu un șal pe cap. Aici, pe un scaun poziționat lângă masa asistentei medicale, ne aștepta un călugăr sfios, cu ochi triști și înfricoșați de sub genele căruia răzbătea un albastru stins, cu barbă sură și neîngrijită de unde, pe alocuri, răsăreau smocuri de păr roșcovan, îmbrăcat în blugi negri, o cămașă în carouri ascunsă sub sacou, care îi dădea o alură mai oficială, deși părea a fi ca toți cei din jur.
Mă privea cu frică. De parcă eu eram profesoara cea rea, care pune nota doi pentru purtarea necorespunzătoare, și el un elev din clasele primare care a alergat toată ziua pe coridoare. Ținea strâns în mâna dreaptă o cruce din lemn pe care era imprimată o iconiță. O lipea de obrazul drept de parcă se ascundea de cineva. Ca să vorbească cu mine și să prindă la curaj, m-am prezentat și i-am spus cine sunt, de unde vin, ce scop am și de ce l-am ales anume pe el. Prima întrebare a fost: – Da’, o să mă arate la televizor? Că eu nu-l privesc și nu vreau să mă vadă și alții acolo. I-am răspuns nu, explicându-i că eu doar îi scriu istoria. S-a mai calmat un pic și a început să vorbească mai degajat.
Îl cheamă Iurie, dar toți i se adresează cu Iustin, acesta fiind și numele lui de călugăr. S-a născut în satul Cosăuți, în 1975. Anul acesta împlinește 50 de ani. Perfect pentru un jubileu frumos. Mai are un frate și o soră, iar el este cel mai mare dintre ei.
Cu emoție în glas a povestit despre copilăria sa, care a fost ca a mai tuturor copiilor de la sat: joacă și hârjoneală. Adolescența a petrecut-o la bunicii, care locuiau în satul Iorjnița, un cătun amplasat la vreo 4 km de Cosăuți. Acolo a făcut și gimnaziul. La școală îi plăcea să învețe, iar după ce finaliza lecțiile, petrecea timpul cu copiii din mahala.
La 23 de ani a ales să meargă la mănăstirea din satul Cosăuți și să se călugărească. Povestește că de când s-a călugărit la televizor nu s-a mai uitat.
„Mi-am pus în gând și am ales să merg să mă călugăresc. De mic îmi plăcea să merg la biserică, mai ales de sărbători, mă străduiam să nu scap și duminicile. M-am călugărit și am rămas acolo pentru o perioadă lungă. Acolo, am fost mulți călugări. Ne rugam, făceam curat, lucram pământurile. După ce, mănăstirea pentru călugări s-a transformat în mănăstire pentru maice, eu am plecat de acolo. Părinții nu mai erau în viață și eu am locuit, o perioadă, la o mătușă de-a mea din raionul Soroca”.
Iustin a fost diagnosticat de mic cu o boală necruțătoare – epilepsie. Din această cauză, a fost nevoit să-și oprească activitatea în calitate de călugăr și nu și-a mai încercat norocul la o altă mănăstire. Boala s-a tot agravat, crizele lui Iustin erau din ce în ce mai grave, iar mătușei sale îi era tot mai dificil să-l stăpânească, mai ales că lucra de dimineața și până seara, iar el trebuia supravegheat non-stop, povestește directoarea azilului.
„Boala mea e de când eram mic. Cu timpul totul s-a agravat. M-au trimis la Bălți, după care m-au adus aici, la azil. Din cauza la crize, eu multe nu țin minte…”, adaugă și Iustin.
De trei ani se află la azil. Este vizitat deseori de mătușă. Sora sa este plecată peste hotare și-i trimite colete la sărbători, iar fratele, stabilit în unul din satele din Soroca, îl mai vizitează uneori. Zi de zi își face rugăciunile de dimineață și seară, citește cărți, alte ocupații nu prea le are, remarcă administrația azilului. Când vine vorba despre post, le ține cu sfințenie și este foarte credincios. „Trebuie să ții post chiar și miercurea, și vinerea, iar cei care nu țin sunt vai și-amar de capul lor. Eu mă strădui tuturor să le zic să ție postul, dar poate altcineva îi îndrumează să nu o facă. La mine e simplu, eu dacă mi-am pus în plan, atunci așa și fac.”, afirmă călugărul.
Crucea din mâna dreaptă nu a lăsat-o cât a durat interviul. A explicat că o ține lipită de cap, deoarece „Te păzește Domnul și Maica Domnului de toate. Sfânta Evanghelie spune că trebuie să o porți întruna, în mână sau în buzunar, că ea te scoate de la toate rele.”
În camera în care locuiește are o măsuță plină cu iconițe. Tot acolo, lângă pat are și multe cărți cu diferite rugăciuni, și o candelă, care arde toată ziua, iar noaptea o stinge. Pe perete un covor, care atârnă chiar deasupra patului unde doarme. În dulapul de la intrare se află caftanul, haina de călugăr, pe care o îmbracă de sărbătorile religioase și atunci când vine preotul să-i împărtășească. „Anul trecut veneau benificiari și ascultau când eu citeam, acuma nu mai sunt din cei care ar fi interesați. Eu îi primesc pe toți, doar că ei nu vor”, se plânge călugărul.
Angela Brighidin povestește că Iustin este un om aparte și cu caracter, fiind și primul călugăr din istoria azilului, care locuiește aici. Deși e retras mai tot timpul în camera sa și adâncit în lecturile din cărțile biblice, de parcă și-a creat o lume proprie, directoarea recunoaște că nu e atât de ușor, totuși, să ai printre beneficiari un călugăr. Spune că are propriile reguli, care nu se aliniază cu cele de la azil, cum ar fi: dorește să fie ajutat doar de o anumită infirmieră, dacă i se cere să stingă candela noaptea, ca să nu se pornească vreun incendiu, refuză. Și … mai are zile când o ușchește de la azil fără să anunțe pe nimeni, iar asta e cel mai grav.
„Într-o zi primesc un apel de la infirmieră: „Doamna Angela, l-am pierdut pe Iustin. Nu e nicăieri!” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Eram gata să anunț poliția, când un alt telefon a parvenit, ca o soluție neașteptată: „Este cineva pe drum, pe șosea, care merge de unul singur. Nu-i de-al vostru? E pe drumul de la cimitir, spre Grigorăuca.” Fără să stau pe gânduri, am urcat în mașină și am pornit în căutarea lui. L-am găsit pe drum. Am oprit brusc în fața lui.
- Iustin, unde te duci? l-am întrebat.
- Mă duc la fratele meu, a răspuns el liniștit.
- Hai, urcă. Nu putem merge așa la fratele tău. Trebuie să ne întoarcem la azil ca să ne spălăm, să schimbăm hainele. Apoi, mergem împreună la fratele tău, a oftat directoarea păstrând vocea calmă ca să nu-i dea de bănuit că nu mai avea să ajungă la fratele său, își aduce aminte cu umor despre năzdrăvăniile lui Iustin, directoarea Azilului „ACASĂ”.
„Cu aceste crize, multe nu le înțelegeam și am fugit de la azil. Acum sunt cuminte și multe deja le înțeleg. Chiar dacă viața la centru este diferită de cea de la mănăstire. Aici stai permanent, iar acolo lucrai pământuri, nu aveai timp să te așezi pe scaun”, adaugă și Iustin la povestirea despre fuga de mai sus.
După acest episod, Iustin a făcut o altă criză de epilepsie, mai gravă și mai puternică, și a fost nevoie să-l interneze la Spitalul de Psihiatrie din Bălți. După ce s-a întors de la spital, Iustin a înțeles că la azil, totuși, e mult mai bine și că se ține cont, de facto, de multe capricii de-ale lui.
„Când a venit ambulanța să-l ia la spital, el își luase cu el crucea, cartea de rugăciuni etc. Și când s-a întors… Bărbierit și fără barbă, tuns, fără cruce, fără cartea de rugăciuni. Sincer, nu l-am recunoscut. Parcă nu era Iustin. Și doar ne-a zis că acolo, la spital, nu au ținut cont că e călugăr. L-au tratat egal ca pe toți. Și asta nu i-a plăcut”, zice directoarea.
Despre alte peripeții de-ale lui Iustin ne-a povestit și asistenta medicală Rodica. Ține minte și acum, după întoarcerea sa de la spital, i-a pus o condiție stranie: că va lua medicamentele și va încerca să fie cuminte doar dacă se va îmbrobodi și nu va mai umbla cu capul dezgolit. La asta se mai adaugă și felul în care o va numi: Erepsia și nu Rodica, deoarece așa prevede Sfânta Scriptură.
„La început, mi-am reținut un zâmbet amar. Era greu să-i înțelegi gândurile sau să-ți dai seama de logica din spatele cerințelor lui. Dar am înțeles rapid că nu era loc de negocieri. Am luat un batic, mi l-am așezat pe cap cum mi-a cerut. Apoi, fără să comentez, am stat și-am ascultat rugăciunea pe care mi-o citea. După ce și-a terminat rugăciunea, mi-a cerut să bat trei mătănii. M-am conformat, simțind că pentru el acest gest înseamnă mult. Și abia după ce am terminat tot ritualul, s-a așezat și a luat pastilele din mâna mea.Treptat, treptat ne-am împrietenit cu el.”, râde Rodica devenită cea Erepsia.
La final, Iustin ne-a mărturisit că are un vis. Își dorește foarte mult să ajungă pe Muntele Athos. Este visul care îi luminează gândurile și îi dă putere să meargă înainte. Chiar dacă locuiește într-un azil, departe de viața monahală pe care a îmbrățișat-o din tinerețe, Iustin strânge bani și încearcă să nu-și piardă credința și dorința de a fi mai aproape de divinitate.
