Cum am mers 2 zile cu autobuzul de la Chișinău la Barcelona

Zece ani mai târziu am decis să fac și eu această călătorie. Ideea să petrec două zile în autobuz mă înspăimânta și-mi stârnea curiozitatea în același timp, mai ales pentru că de multe ori mi se face rău. Dar am zis că mulți oameni fac asta des, așa că e o experiență din viața de migrant pe care trebuie s-o trăiesc. Într-o zi de miercuri de iulie, la 8 dimineața ajung la o benzinărie din Buiucani.

Vorbisem la telefon cu unul dintre șoferi, pentru 130 de euro primesc un loc, o masă și bagaj „nelimitat”. Dar n-am găsit microbuzele vechi pe care le țineam minte. În loc mă așteaptă un autobuz modern, curat și cu două etaje, cu o cameră frigorifică imensă atașată. Un preot tocmai a terminat Rugăciunea călătorului, un ritual pe care-l ține în fiecare miercuri, atunci când autobuzul companiei Eve Tur pornește în călătoria de 48 de ore spre Barcelona.

Un bărbat bronzat, într-o cămașă gri cu logo-ul companiei, încarcă bagajele în autobuz. Pe trotuar are un cântar mic, dar puternic, pe care oamenii pun coletele care urmează să ajungă în Franța sau Spania. Bărbatul scrie într-un caiet numele, adresa și numerele de telefon. Îl cheamă Vitalie și e coletar, adică omul care are grijă de pasageri și de colete. Meseria de coletar a apărut recent. Anterior, companiile de transport foloseau microbuze mici, recondiționate astfel încât jumătate din corpul vehiculului să poată transporta șase pasageri, iar cealaltă jumătate – colete. Însă, pentru că numărul moldovenilor care călătoresc peste hotare a crescut, serviciile de transport au înflorit. Microbuzele au fost înlocuite cu opțiuni mai „civilizate”, iar șoferii și-au angajat ajutoare.

Coletar încă nu se regăsește oficial în nomenclatura profesiilor din Moldova și nici în dicționar. Asta și pentru că aceste afaceri operează într-o „zonă gri” a economiei, fiind înregistrate drept companii de transport pasageri, nu companii care transportă colete. În fața legii, toate coletele transportate aparțin pasagerilor și membrilor echipajului.

Dima e șeful companiei de transport și are 34 de ani. Împreună cu Vitalie lucrează alți doi șoferi – Andrei, de 35 de ani și Stas, de 33. Uneori, la volan urcă și Dima. E înalt, ras pe cap și are ochi albaștri. Soția lui aduce mâncare făcută acasă pentru toată echipa înainte de pornire. „Pârjoalele-s fierbinți, băieți, să nu le puneți la frigider!”, le lasă ea instrucțiuni. Aici toate se fac ca-n familie. Afacerea a fost pusă pe roate în 2003 de tata lui Dima, iar Stas este prietenul lui din copilărie.

Oamenii își iau rămas bun, se îmbrățișează, își șterg câte o lacrimă. Pornim. Locul meu e la primul etaj, casa mea pentru următoarele două zile. E spațios și curat, cu aer condiționat și doar un miros ușor de benzină. Stau singură pe două scaune, așa că s-ar putea chiar să reușesc să dorm. „Asta e zona șoferilor”, îmi spune Vitalie. „Acceptăm numai persoane VIP aici”, îmi face cu ochiul. În spatele meu, o femeie blondă strânge în brațe cel mai mic cățel pe care l-am văzut vreodată și are alți doi la picioare.

Valeria și Denisa, două adolescente lipite de telefon, sunt celelalte două pasagere de la etajul de jos. Fetele merg în vizită la tatăl lor, care lucrează în Franța. E a patra vară în care își petrec vacanțele astfel. Pentru că Valeria și Denisa călătoresc singure, Vitalie are grijă de ele. Când fetele află că eu merg pentru prima dată cu autobuzul, mă încurajează și-mi împărtășesc din experiența lor. „Cel mai frumos se vede în Italia”, spun ele. „Parcă plutești pe un pod deasupra mării.” Ca să mă convingă, Valeria face scroll pe Instagram și-mi arată niște fotografii spectaculoase pe care le-a făcut anul trecut din autobuz. „Sunt fără filtru”, mă asigură ea. Preferă autobuzul pentru că le plac priveliștea și atmosfera, iar părinții lor au încredere în echipaj.

E aproape prânzul și încă n-am ieșit din Moldova. Am mai luat oameni și colete de la Bălți, iar acum ne apropiem de Costești-Stânca, un punct de trecere din nordul țării. Șoferii spun că alte puncte pot fi aglomerate vara, iar cozile de mașini și autobuze se întind pe kilometri întregi. Șoferii îi cunosc bine pe angajații vămii. Unii nu vor căuta nod în papură dacă vor găsi ceva în colete, cum ar fi carne, brânză sau un pic mai mult alcool decât e permis, în timp ce alții nu-i vor lăsa să treacă fără o amendă. Deși nimeni nu pronunță cuvântul „mită”, e parte din cultura noastră, la fel ca vinul pe care-l transportăm în burta autobuzului.

Dima spune că a plătit amenzi de 5, 10 și chiar 14 mii de euro, în mare parte din cauza conținutului coletelor. „Plătesc amendă de 10 mii de euro în Europa și-mi confiscă produsele. Apoi, ajung în Spania și trebuie să plătesc și clienților pentru găină, ouă și vin”, se plânge el. „Dar știi care-s riscurile, știi în ce te bagi.”

Dima face acest lucru de la 16 ani, când îl ajuta pe tatăl lui să încarce și descarce coletele din microbuze. Acum au două autobuze mari și șase microbuze. Microbuzele sunt folosite mai mult pentru călătorii mai scurte, între orașele din Franța și Spania. Menținerea acestei afaceri cere sacrificii. Șoferii petrec acasă două zile pe săptămână, iar 5 zile sunt pe drum spre Spania și înapoi. „Fiica mea are 12 ani și am fost de două ori la ziua ei de naștere”, recunoaște Dima.

E aproape seară când ne apropiem de vestul României și urmează să trecem munții Carpați, făcând zigzaguri pe serpentinele înguste. De aceea, logic, ne oprim pentru o masă. Toată lumea pare bucuroasă să mănânce o ciorbă românească. Coborâm din autobuz și ne dezmorțim picioarele. Facem o coadă la baia restaurantului – autobuzul nu are veceu și trebuie să facem pauze la fiecare două-trei ore. Mâncăm în tăcere la masa lungă – încă n-am petrecut suficient timp împreună ca să legăm prietenii. Am făcut abia 400 km din cei 3300, dar am senzația că sunt în acest autobuz de-o veșnicie. Pasagerii se grăbesc înapoi după cină – cu cât mai repede pornim la drum, cu atât mai repede vom ajunge la destinație. Șoferii agață pungi de plastic de mânerul fiecărui scaun, „pentru gunoi”.

În autobuz ne întâmpină Vitalie, deschizând o sticlă de coniac, în timp ce-i dă Denisei o pungă cu bomboane Bucuria. Urcă la etajul de sus și oferă tuturor „20 de grame, pentru digestie”. Denisa împarte bomboane. Majoritatea acceptă fericiți – „poți să-mi dai și 50 de grame”, râde un bărbat de vârstă mijlocie cu o cămașă albastră cu beri galbene. Ospitalitatea moldovenilor e un dat, și nu doar în casele lor.

Prima noapte trece surprinzător de bine. Somnul ne este întrerupt de o scurtă pauză de mers la baie undeva prin Ungaria. Șoferii dorm pe rând. Au două paturi, unul într-un fel de văgăună între etaje, altul în spatele etajului de sus, după un rând de perdele. Stas îmi spune că de multe ori găsește patul de sus ocupat de adolescenți sau de oameni „care au servit”. „Ce-ai să le faci, ai să-i trezești?”, întreabă Stas plictisit.

Ne trezim în Croația. Tricourile călcate și pantalonii șoferilor sunt așezate pe umerașe în salon. Multe din băile la care oprim nu au duș, dar problema se rezolvă ușor cu șervețele umede, deodorant și un tricou curat. Pe lângă pasageri, șoferii arată fresh și odihniți.

Avem și aparat de cafea, gratis, pentru toți doritorii. „Aici îmi șade cafeaua”, îmi arată Vitalie cu palma până la gât. „Dar ce să-i faci?”, râde și-și mai face una într-un păhăruț mic de hârtie. Spune că s-au obișnuit cu lipsa somnului pe drum, iar cu timpul s-au învățat să doarmă de parcă ar fi acasă.

În autobuz, sentimentul pro-european e cam leșinat. Mulți călători sunt dezamăgiți de actualul guvern. Alții sunt împotriva UE de principiu. Dezinformarea joacă un rol important. Oamenii se tem că Moldova va fi forțată să accepte căsătoriile între persoanele de același gen și să renunțe la „valorile tradiționale”. Unii dintre oamenii cu care am vorbit au familii, prieteni sau afaceri în UE, dar oricum nu-i încântă prea tare perspectiva de a ne alătura marii familii europene. Mulți se tem că vor crește prețurile sau că legile vor deveni mai aspre. Unul dintre acești oameni este Dima, care nu se vede foarte european. „Eu nu pot să mă schimb peste noapte. Poate copiii mei vor avea o educație diferită și o să se simtă bine în Europa. Eu o să fiu european la pensie, să beau cafea la o terasă, ca spaniolii în vârstă”,își imaginează el viitorul însorit.

La etajul de sus al autobuzului îi cunosc pe Nikita, de 16 ani și mama lui Elena, de 42. Ei pleacă din Moldova definitiv. Sunt vorbitori de rusă. Vor să vorbească cu mine, dar mă roagă să nu le fac poze. După o scurtă ședere în Spania, ce doi vor merge în Alaska, SUA, unde îi așteaptă tatăl și fratele mai mic ai lui Nikita. Acolo Nikita va merge la școală, motivul principal al emigrării. „Nu ai multe oportunități într-o țară mică”, spune Nikita. Elena nu e la fel de entuziasmată. La Chișinău era profesoară de engleză la o școală privată și a plecat cu regret. Colegii au petrecut-o frumos, îmi arată în telefon pozele în care-și iau rămas bun.

În cea de-a doua și ultima noapte pe drum intrăm în Italia. Priveliștea chiar e demnă de Instagram. Mergem peste dealuri verzi, iar scenele încadrate de geamurile autobuzului sunt tot mai minunate cu fiecare tunel pe care-l trecem. Spre seară soarele se scufundă încet în mare, iar în orășelele mici de munte se aprind luminițe. De la distanță par de jucărie.

La fel ca mine, Nina călătorește cu autobuzul până în Spania pentru prima dată. Merge în vizită la sora ei din Barcelona. Îi duce castraveți, „proaspeți și murați, păstăi, un ieduț”. A mai mers mult cu autobuzul mulți ani, dar de la Chișinău la Moscova, unde a lucrat în construcții. A renunțat în 2006, după ce s-a îmbolnăvit. „Îmi era tare rău acolo. Dacă o să mor, măcar să mor în Moldova”. În ultimele decenii tot mai mulți moldoveni aleg Europa pentru lucru și trai, iar din 2022 numărul moldovenilor care lucrează în Rusia a scăzut la jumătate față de 2021.

Peste câteva ore suntem aproape de Franța, iar șoferii încep să sune recipienții coletelor. Dima îmi explică că profitul vine mai mult din colete. Oficial însă, nu le numesc colete, ci „bagaj, așa ca la avioane”, îmi  explică. Stas. „La vamă zicem că sunt ale pasagerilor. Ei ne întreabă de ce avem așa multe colete, iar noi le spunem că la noi în Moldova familiile sunt mari”, adaugă el. Încearcă să se asigure că oamenii nu transmit nimic ilegal, dar în același timp au încredere în clienții lor și-i cunosc pe majoritatea. Au multe povești despre ce-au văzut prin colete, de la jucării sexuale până la măsline și mandarine trimise din Moldova în Spania! Mă miră, dar nu prea tare. Am văzut cu ochii mei cum mulți oameni trimit acasă detergenți sau alte produse care se găsesc din abundență și la același preț și în magazinele moldovenești. Dar Stas nu e de acord cu mine. „Calitatea e diferită. Același Fairy sau detergent de rufe. E același brand, dar calitatea e mult mai bună în Spania. Chiar eu am testat”, mă asigură el.

Încerc să adorm, dar corpul mi-e așa de înțepenit, încât somnul nu se lipește de mine.
Valeria și Denisa, la fel. „E greu, dar imaginează-ți ziua după călătorie, când ajungi să dormi în patul tău… mmmm, parcă ești în rai”, spune Denisa. „Oricum simți că te clatină oleacă”, adaugă Valeria și râdem împreună.

E aproape miezul nopții când ajungem în Nisa. Denisa și Valeria se întâlnesc cu tatăl lor și-i sar în gât fericite. Se pupă, se țin în brațe câteva minute, apoi ne luăm rămas bun și promitem să ne mai vedem.

Aici ne așteaptă microbuzele albe, cele care au început cândva această afacere. Ne grupăm câte șase, ne luăm rămas bun și pornim fiecare spre destinația finală – câțiva la Barcelona, câțiva spre Valencia, alții într-un orășel mai mic la o oră depărtare.

În drum spre Barcelona, scăldați în soarele de dimineață, îmi dau seama că aceste autobuze sunt o metaforă pentru identitatea noastră. Ne transportă de la Est la Vest, cu tot „bagajul” nostru. De fapt, aduc toată țara mai aproape de Europa. În același timp, lucrurile se îmbunătățesc, chiar dacă noi nu le observăm. Microbuzele vechi au fost înlocuite de autobuze noi și spațioase, cu aer condiționat și frigider. Rămânem cu lucrurile familiare – ospitalitatea, deschiderea și scepticismul, 50 de grame și bomboane Bucuria. Dar nu mai arătăm exotic în acest peisaj european. Cel puțin nu așa cum arătam în 2014. Suntem parte din acest tablou divers.

„Aista-i magazinul meu preferat, Mercadona”, îi spune o călătoare cu experiență vecinei de scaun, care ajunge prima oară în Spania. Ajungem la legendara stație Sant Ildefons și aici călătoria noastră se sfârșește pe bune. În câteva minute, dispar toți pasagerii.

Trebuie să iau metroul, dar stația e închisă, se repară. Caut o alternativă, citesc panouri, dar nu înțeleg mare lucru. Lipsa somnului se face resimțită. Dintr-odată, bărbatul în cămașă albastră apare în fața mea: „Unde-ți trebuie?”, mă întreabă direct. Îi spun stația și-mi zice să-l urmez. Mă conduce la stația temporară ca să ajung la destinație. Dintr-odată, mă simt ca acasă, simt că nu există oameni străini în lumea asta, că toți sunt ai mei, mai ales cei cu care am parcurs 3300 de kilometri împreună.