Iulia (pseudonim), o femeie de 45 de ani, privește înapoi la căsnicia ei de un sfert de secol ca la un lung șir de încercări și durere. S-a căsătorit de tânără, la doar 19 ani, plină de speranță și dragoste.

La început totul părea normal: și-a cunoscut viitorul soț la un club din sat și, vreme de câțiva ani, relația lor a decurs firesc, fără incidente majore. Însă odată cu mutarea la familia soțului după nuntă, Iulia a început să simtă privirile reci și vorbele tăioase ale noilor rude.

Soțul, prins între loialitatea față de părinți și noua lui familie, ceda presiunilor. Primele manifestări de violență nu au întârziat să apară: „Mai primeam eu și mai înainte”, recunoaște Iulia despre anii de început, sugerând că încă din primii ani a fost lovită ocazional. Nu a tăcut complet nici atunci, uneori reproșa și îi arăta soțului că nu acceptă bătaia, astfel că o perioadă violența fizică a părut să se domolească. Dar abuzul verbal și emoțional au continuat, erodând încet încrederea Iuliei.

Așa au trecut 26 de ani, în care Iulia a răbdat de dragul familiei. Au muncit amândoi din greu, chiar și peste hotare la un moment dat, și au reușit să agonisească împreună o casă și bunuri. Au împreună și un fiu, astăzi adult. Ani la rând, ea a sperat că lucrurile se vor îndrepta, că iubirea pentru copil și amintirea începuturilor frumoase îl vor face pe soțul ei să se schimbe. Însă presiunile externe nu au dispărut. Culmea conflictelor a fost atinsă recent, când a aflat că socrii hotărâseră să lase casa părintească pe numele cumnatei sale (nora cea mare a familiei).

Pentru Iulia a fost o lovitură: se simțea nedreptățită, mai ales că îi îngrijise pe bătrânii familiei fără ajutor din partea nimănui. Când a îndrăznit să întrebe de ce li se cere tot lor să aibă grijă de părinți, deși altcineva primise casa, i s-a răspuns cu dispreț: “Și ce dacă am dat-o la aceea? La alți oameni cum se primește: o dau la unii, dar îi caută alții.” Vorbele acestea au înfuriat-o. Iulia și-a apărat punctul de vedere, nu i se părea drept. Dar reacția soacrei și a rudelor nu a întârziat: „Din clipa aceea s-a început comportamentul acela, într-un fel ca să fiu supusă. Așa înțeleg eu: să mă supun, cum or zice ele, așa să fie”, spune ea.

De atunci, abuzurile au escaladat. Soțul, influențat de familia lui, a devenit tot mai agresiv. Dacă înainte se limita la insulte și un comportament distant, acum a trecut din nou la pumni. „S-a început chiar și cu pumni”, mărturisește Iulia despre ultimul an, în care conflictele au degenerat în violență fizică repetată. Situația devenise aproape insuportabilă. În toți acei ani, ea ajunsese să se simtă singură împotriva tuturor, chiar și împotriva propriilor temeri. „Problema e că toate acestea s-au grămădit… De aceea am cerut ajutorul, ca să-mi apăr familia. Și, într-un fel, să scap de toată agresia asta”. Chiar „și eu am devenit agresivă”, recunoaște Iulia. La capătul puterilor, femeia a realizat că dacă nu ia o decizie, își va distruge psihicul sau va ajunge la gesturi disperate.

Ce anume a convins-o să rupă tăcerea după atâția ani?

Destinul i-a scos în cale, chiar la momentul potrivit, informația de care avea nevoie. „Eram în Federația Rusă când am văzut ceva pe internet, că la noi, chiar în sat, a fost [un program despre violența în familie]. N-am tras atenție atunci”. Dar semnele au continuat să apară. Cu doar două zile înainte de incidentul care avea s-o aducă la poliție, pe ecranul telefonului ei a apărut, întâmplător, un articol intitulat „Femeia devine puternică”. Era despre ajutorul oferit victimelor violenței domestice. Aceste informații, venite parcă de nicăieri, i-au rămas în minte. Apoi a venit ziua în care soțul a lovit-o din nou, prima dată după o lungă perioadă. A suportat. Când a doua oară mâna lui s-a ridicat asupra ei, Iulia a știut că s-a terminat. „Ajunge!”.

Cu inima bătând nebunește, după acea scenă, și-a amintit de resursele văzute pe internet. „Chiar am luat telefonul și am început să caut. Am găsit un site la Chișinău cu un număr de telefon… și acolo îmi arăta că este un centru la Soroca,” spune ea. Soroca e orașul de care aparține satul său, așa că a simțit imediat o rază de speranță: exista ajutor chiar în apropiere. Când poliția a sosit ca urmare a apelului ei, Iulia a întrebat direct: „Spuneți-mi, vă rog, unde sunt așa centre?!” Iar răspunsul agentului i-a confirmat: la Soroca, există Centrul de Resurse pentru Tineri și Femei DACIA, o organizație care oferă consiliere și sprijin în astfel de situații. Întâmplarea aceasta a făcut ca Iulia să afle exact la momentul critic unde poate primi ajutor. „Nu m-am gândit vreodată că eu o să ajung la așa centru, sau că și la noi, în Moldova, este așa centru,” mărturisește ea. Văzuse la televizor, în Rusia, emisiuni despre adăposturi pentru femei abuzate, dar nu și-a imaginat că și acasă, în Moldova, există asemenea servicii. Acum, aceste informații erau colacul ei de salvare.

La Centrul de Resurse pentru Tineri și Femei DACIA, Iulia a întâlnit oameni dedicați care au ascultat-o cu mare drag. Primul pas a fost consilierea cu psihologul instituției, căruia i-a povestit tot ce a ținut ani de zile ascuns în suflet. „Mi-am deschis sufletul și m-am ușurat”, spune ea despre acea ședință terapeutică. Povara de pe umerii ei părea mai ușoară: „Am simțit o ușurare și în cap, și în sufletul meu”.

Ionela Braniște, psiholog la Centrul de Resurse pentru Tineri și Femei „Dacia” din Soroca, este una dintre specialistele care a ajutat zeci de femei să își regăsească echilibrul după experiențe dureroase. Printre ele s-a aflat și Iulia.

Când a ajuns pentru prima dată la psiholog, Iulia era marcată de ani de frică și nesiguranță. Se temea să vorbească și își pierduse încrederea în sine. Violența domestică o făcuse să se îndoiască de propria valoare și de dreptul ei la o viață liniștită. Anume Ionela Braniște a fost cea care a ajutat-o să își redobândească vocea, stima de sine și puterea de a merge mai departe.

„În activitatea noastră psihologică, întâlnim adesea oameni care trăiesc în tăcere durerea, confuzia și teama. Cazul Iuliei a fost unul dintre acele momente în care suferința unei femei s-a transformat, treptat, într-o călătorie de regăsire și de putere interioară.
Când Iulia a pășit pentru prima dată în cabinet, purta pe umeri greutatea anilor de teamă și neîncredere. Vorbea plângând, cu durere în ochi, mereu atentă să nu deranjeze. Violența domestică o făcuse să-și piardă vocea — nu doar cea literală, ci și pe cea interioară: încrederea în sine, în dreptul de a fi ascultată și respectată.”, spune Ionela Braniște.

Terapia a fost un proces lung și dificil, dar plin de învățare. Psihologul a lucrat cu ea pentru a o ajuta să recunoască tipurile de abuz, să-și consolideze limitele personale și să-și redefinească identitatea dincolo de rolul de victimă. A învățat să comunice asertiv, să își gestioneze emoțiile și să spună „nu” atunci când era nevoie.

Rezultatele au apărut treptat. „Pe măsură ce consilierele avansau, am observat o schimbare profundă: privirea Iuliei devenea mai clară, postura mai sigură, iar vocea — mai hotărâtă. După o perioadă de consiliere de cuplu, sprijin social și reconstrucție emoțională, relația cu soțul a intrat într-un proces de vindecare. Astăzi, Ana și soțul ei trăiesc împreună o etapă nouă, în care respectul, comunicarea și limitele sănătoase au devenit piloni ai relației. Această poveste nu este despre o întoarcere la trecut, ci despre o femeie care și-a redobândit controlul asupra propriei vieți și a ales să transforme durerea în înțelepciune.”, spune psiholoaga.

Ulterior, a stat de vorbă și cu alți specialiști ai centrului, precum și cu polițiștii implicați în cazul ei. Iulia a simțit nevoia să-și spună povestea până la capăt, pentru ca autoritățile să înțeleagă că ea nu este vinovată, ci victima. „Le-am arătat că nu sunt eu chiar atât de criminală și că vreau să-l schimb pe el. Pur și simplu, am vrut să înțeleagă tot ceea ce n-a înțeles în toți anii ăștia”, adaugă Iulia, referindu-se la soțul ei.

Pe lângă sprijinul emoțional, centrul i-a oferit și consiliere juridică. Avea multe întrebări: „Ce fac alte femei în astfel de cazuri? Dacă se întorc acasă și agresorul le lovește din nou?” Avocata centrului i-a explicat ce opțiuni legale are o femeie în situația ei, de la ordinul de protecție care obligă agresorul să stea departe, până la procedurile de divorț sau măsuri de siguranță. În același timp, specialiștii au sfătuit-o cum să evite pe viitor escaladarea conflictelor: strategii de a dezamorsa cearta, de a se îndepărta de persoanele negative din anturajul familiei și, foarte important, să nu se neglijeze pe sine. „Să știu că și eu sunt o femeie și să mai găsesc oleacă de timp liber pentru mine”, descrie Iulia unul dintre sfaturile primite, care i-au amintit că are dreptul la demnitate și grijă de sine.

Încetul cu încetul, frica și deznădejdea cu care venise s-au transformat în determinare. A realizat că, în ciuda a tot ce i se spusese acasă – „că eu nu sunt nimeni și nu pot face singură nimic” – ea are puterea de a-și schimba viața. „În timpul ăsta am acumulat o energie nu de 100, dar de 1000%”. Fiecare zi petrecută departe de abuz, înconjurată de oameni care o susțineau, îi dădea și mai mult curaj. Chiar dacă se mai întrevedea uneori teama de eșec „știți cum, e așa o frică, că n-ai să reușești, n-ai să poți” – Iulia simțea tot mai clar că este o femeie puternică și că merită o viață mai bună. Rezistase 26 de ani; acum, cu toată energia acumulată, era pregătită să lupte pentru viitorul ei.

Astăzi, Iulia și soțul ei sunt din nou împreună sub același acoperiș, dar lucrurile nu mai stau ca înainte. Frica a dispărut, lăsând locul unui nou început bazat pe reguli clare. Femeia nu mai acceptă niciun compromis când vine vorba de violență. „Nu, cred că a fost și o lecție”, răspunde ea ferm când este întrebată dacă îi este teamă că soțul ar putea ridica din nou mâna asupra ei. Iulia simte că soțul a înțeles mesajul, iar contextul social și legal îi este acum favorabil. „Mai înainte nu erau așa legi. Altfel era reacția polițiștilor. Acum totul s-a schimbat”. Știe că, în prezent, autoritățile tratează mult mai serios cazurile de violență domestică, dar și nu numai, iar agresorii pot fi trași la răspundere conform legii. Încrederea ei a crescut: dacă vreodată soțul ar face un pas greșit, știe că are la cine se adresa.

Iulia a reușit să rupă lanțul tăcerii și al rușinii care a ținut-o captivă atâția ani. „Gata, uităm de cele ce au fost odată: că rușine, că trebuie să apleci capul, că în Biblie așa e scris”, spune ea, referindu-se la vechea mentalitate conform căreia femeia trebuie să rabde și să se supună orbește soțului. Desigur, este o femeie credincioasă, însă tocmai credința îi dă putere să condamne nedreptatea. „Oare în Biblie nu e scris că nu trebuie să faci rău nimănui? Oare nu e scris că nu trebuie să te bagi în familia altuia?” întreabă ea retoric, amintind tuturor că și agresiunea și amestecul în treburile familiei sunt contrare valorilor creștine.

Privind în urmă, Iulia știe că nu ea a fost vinovată pentru ce i s-a întâmplat. Dacă ar exista o lege care să pedepsească și „a treia, a patra, a cincea, a șasea persoană”, adică pe cei care se amestecă și distrug familii, probabil că multe tragedii ar fi evitate, crede ea. „Eu cred că în Moldova s-ar schimba multe lucruri. N-ar mai fi femeile fugărite, n-ar mai fi femeile să-și taie venele, să bea pastile… Eu am hotărât că mie așa ceva nu-mi trebuie. Eu am hotărât că vreau o viață normală”.

După 26 de ani de haos, ea își dorește cu ardoare o viață liniștită și normală. Visele sale pentru „a doua jumătate a vieții” sunt simple și firești: „Vreau o stimă reciprocă, fără strigăte, fără pălituri, fără violență. Vreau o viață normală. Unde să ne înțelegem, unde să ne respectăm”. Și, pas cu pas, Iulia construiește acum exact această viață, una în care nimeni nu va mai putea să-i destrame familia.

Povestea Iuliei, oricât de impresionantă, nu este un caz izolat. Din păcate, violența în familie rămâne o realitate pentru multe femei din Republica Moldova. Studiile arată că șapte din zece femei din mediul rural și șase din zece din mediul urban au suferit cel puțin o formă de abuz de-a lungul vieții, iar peste 63% dintre femeile cu vârste între 15 și 65 de ani au fost, la un moment dat, victime ale violenței comise de un membru al familiei. Doar în ultimii ani, sute de cazuri de violență domestică ajung anual în atenția autorităților, unele soldându-se cu urmări tragice. În 2024, de exemplu, au fost deja înregistrate 28 de cazuri de femicid – femei ucise de parteneri sau foști parteneri – cu 7 mai multe decât în anul precedent. Aceste statistici alarmante au determinat autoritățile și organizațiile neguvernamentale să intensifice eforturile de prevenire și combatere.

Există totuși și o rază de speranță: tot mai multe victime prind curajul de a rupe tăcerea și de a cere ajutor. Cadrul legislativ s-a îmbunătățit considerabil în ultimul deceniu. Poliția poate emite acum imediat un ordin de restricție de urgență, care obligă agresorul să părăsească locuința victimei pe loc, iar instanțele de judecată pot emite ordonanțe de protecție pe termen mai lung, cu măsuri stricte de interdicție. De asemenea, au fost create servicii specializate la centre precum Centrul de Resurse pentru Tineri și Femei DACIA din Soroca, Centrul de primire a copilului în regim de urgență „Evrica” din Bălți, Centrul de Drept al Femeilor din Chișinău, Centrul de Asistență și Protecție a Victimelor din Chișinău etc., menite să ofere consiliere, adăpost temporar și asistență juridică sub același acoperiș. Totuși mentalitatea începe să se schimbe: tot mai multe voci ale victimelor, ale activiștilor spun: „Nu tăcea! Nu ești singură.”

Revenim la eroina noastră. La finalul discuției, Iulia transmite un îndemn pentru toate femeile care se confruntă cu violența domestică. După ce a trecut prin 26 de ani de suferință, ea le spune celor aflate în situații similare să nu mai accepte niciodată rolul de victimă tăcută:

„Nu răbdați! Oricât de greu ar fi, nu stați în tăcere îndurând abuzul. Care chiar sunteți fugărite, târâte de păr… lucrați și peste hotare, și vă întoarceți acasă și tot sunteți bătute și chinuite. Pentru ce trebuie tot asta?” – întreabă retoric Iulia, subliniind că nimeni nu merită o astfel de soartă.

„Încercați să vă salvați familia, dacă există șanse reale de schimbare. Dar dacă nu e posibil, aveți curajul să puneți punct. Plecați din relația abuzivă, pentru că viața și sănătatea voastră sunt mai importante decât „ce va zice lumea? Eu 26 de ani am luptat să-mi apăr familia… dar vreau a doua jumătate a vieții altfel”.

Uneori, despărțirea de agresor este singura cale spre liniște. „Cereți ajutor, nu sunteți singure. Există organizații, centre care oferă consiliere, adăpost și credeți-mă că se ajută. Nu vă temeți că “vă faceți de râs” dacă divulgați abuzul: rușinea aparține agresorului, nu victimei.”.

Acest articol a fost scris în cadrul programului de instruire „Dincolo de senzațional: Cum relatăm profesionist despre violența împotriva femeilor?”, organizat de Centrul de Drept al Femeilor în colaborare cu Centrul pentru Jurnalism Independent, cu suportul financiar al Suediei.