Am plecat pe urmele unui copil care mi-a rupt sufletul.
Într-o parcare, aflat într-un colț retras, un băiat stă și privește lung, uitându-se către plasele atât de grele ale oamenilor care mergeau grăbiți către casă, fără ca nimeni să-l observe.
Dar Ovidiu, mereu atent la tot ce se întâmpla în jurul lui, se apropia ușor și îl auzeai spunând:
– Vă pot ajuta?
– Le car eu până la mașină.
– Haideți, vă rog.
– Dacă vreți, dați ceva. Dacă nu, nu. Să știți că nu este obligatoriu.
– Uitați, pot să duc eu plasa aceea.
– Vă car eu sacul?
– Vă rog din suflet, mă așteaptă și pe mine șase frați acasă și un tată bolnav.
Probabil deja vă simțiți sufocați. Ați auzit această poveste din gura lor de foarte multe ori.
Dar nu știu câți ați mers vreodată pe urmele acestor copii, să vedeți unde duc vorbele și ce se ascunde în spate.
Eu m-am ambiționat să o fac.
Am vrut să văd dacă acele cuvinte duc acasă și cât de tare dor.
Am mers pe urmele lui și nu am regretat deloc.
La vârsta de 14 ani ar trebui să viseze mult, să-și trăiască copilăria și să nu știe ce-i greutatea vieții.
În schimb, el a ales sau mai bine spus, viața l-a obligat să meargă pe un alt drum.
Atunci când nu este pe stradă să caute câte un pet, îl găsești deseori prin câte o parcare.
Rușinat, dar încercând totuși să-și păstreze demnitatea și, în același timp, să ajute gurile înfometate de acasă.
A devenit tată pentru propria familie, pentru că cel care trebuia să-i țină în brațe astăzi nu mai poate.
Un necaz mare s-a abătut asupra lor și, de atunci, nu-și mai văd vindecul.
Sunt ani buni de când tatăl nu mai poate păși.
Se ajută din când în când de câte un baston și, cu lacrimi în ochi, acceptă că fiul trebuie să întindă mâna.
Să mai ceară câte ceva, doar ca seara să pună o pâine pe masă.
Cu siguranță, școala l-ar fi scos de pe drumul acesta.
Dar, așa cum spune și el, „e un drum mult prea lung ca să mi-l permit.”
Ce ne facem până atunci?
Nu știu câți copii pleacă la școală fără haine, flămânzi, cu un tricou rupt în plină iarnă și papuci în loc de adidași.
„Eu am încercat și mi-e greu”, mi-a spus.
„În afară de privirile colegilor, mă mai lovesc de o altă problemă: e frig rău și n-aș putea.
Iar dacă aș face asta, m-aș ține de școală, dar cu stomacul gol ce pot să învăț?
Și cei de acasă ce s-ar face?”
Surioara mea cea mică are patru luni, urmată pe rând de ceilalți frați. Trei, patru, cinci.. șapte.
Cu toții suntem zece guri sub același acoperiș.
Unul care dă să cadă de mult, pentru că a fost construită din pietre.
Dar eu ce putere am?
Uitați-vă la mine. Priviți-mi palmele și spuneți-mi că toate aceste cuvinte nu înseamnă nimic.
Poate că asta e soarta mea sau a familiei mele.
Dar n-ați vrea să știți de câte ori lumea mă dă la o parte spunându-mi că mint.
Haideți cu mine. Veniți să-mi vedeți curtea.
Și undeva, în depărtare, se vede o casă care dă să pice. Cu geamuri doar cu numele.
Stau cu toții într-o singură cameră.
Iar bucuria este imensă atunci când li se deschide ușa.
„Uitați, a venit nenea pe la noi să ne cunoască!”
“Nu l-am putut refuza.
I-am spus că nu mint și am vrut să o demonstrez.”
Ea este mama.
Acolo e bunica, a trecut de 80 de ani.
Ea ne mai ajută din când în când. Are 500 de lei pensie și ne dă și nouă.
Apoi e greu. Soba cere mult lemn.
Iar cea mică nu știe ce e frigul.
Cărăm cu spatele. De la mic la mare.
O vedeți cât e de mică? Vine cu mine.
De la școală își lasă pantofii într-o parte și zice:
„Hai! Hai că avem de cărat! Ce stai? Să nu-mi zici că ai obosit!”
Și ce pot să-i spun?
O zi am căutat după pet-uri. A plouat într-una.
Deși au urmat câteva zile în care am tremurat de frig din cauza răcelii, n-am putut s-o refuz.
A trebuit să merg să cărăm lemne.
Iar tati, dintr-un colț, mi-a zis doar atât:
„Aveți grijă, vă rog. Pe unde mergeți să nu mă faceți de râs. Vă promite tatăl vostru că într-o zi o să fie bine și o să meargă din nou la muncă. Și o să uitați de toate aceste clipe prin care treceți acum.”
Și eu îl cred, pentru că știu cât muncea înainte să ni se întâmple necazul acesta.
Dar ce putem să facem?
Un 20-30 de lei cât fac eu din sticle, sau un 10-15 cât ne mai dau oamenii.
Sunt banii pentru o masă.
De cele mai multe ori, unul dintre cei mari renunță, fie mama, fie tata.
Nu mănâncă pur și simplu, ca noi să avem ce mânca.
De la ei am învățat mult.
De la ei am învățat să fac și eu asta.
Așa trebuie să crească cei mici: să nu simtă lipsurile.
Că nici eu nu le-am simțit când eram mic.
Apoi, dacă ei sunt frații mei și au venit pe lume, n-au nicio vină.
De ce să simtă grija vieții încă de acum?
Asta este.
E de datoria mea să-i cresc, așa cum a fost și a părinților mei să mă crească pe mine.
Cu palmele astea două pot să muncesc oricând la oricine, numai să mă cheme.
Nu contează că e frig, ploaie, vânt.
Eu sunt acolo, prezent, și pe mult, și pe puțin.
Uneori sparg lemne pe un kg de cartofi.
Alteori car apă pe nimic. Și, de cele mai multe ori, mă mulțumesc cu ce mi se dă.
Asta este.
Nu v-am cerut nimic, dar am vrut să vă arăt că nu mint.
Am plecat de la ei cu lacrimi în ochi.
Dar nu înainte de a le dărui mai multe plase, ca să se bucure fiecare.
În schimb, sufletul mi-a rămas acolo.
Le-am promis că nu vom lăsa lucrurile așa.
Trebuie să aducem o mică schimbare în casa lor.
Și în sufletul nostru, dacă încă mai sperăm la puțină bunătate.
Să le fim alături, căci printre necazuri, doar speranța le-a mai rămas.
Iar dacă vrei și tu să fii parte din povestea lor, trimite un SMS la 8845 cu textul „POVESTE”.
Costă doar 2 euro, dar pentru ei înseamnă mâncare, căldură și o șansă la viață.
SURSA: Facebook
