TABLETA DE VINERI
Cazul medicului care ar fi ofensat o pacientă vorbitoare de limbă rusă, care locuiește în Republica Moldova de zeci de ani, dar nu poate spune nici măcar „bună ziua” în limba română, mai rămâne cap de afiș și o modalitate pentru mai mulți puritani fățarnici și ipocriți de a scoate dividende (inclusiv politice) și de a ieși din anonimatul unde le sta mai bine. Imaginile video realizate nici măcar de persoana „pătimită”, dar de o colegă de salon, scoase din context, trucate (vorba doctorului) și răspândite fără permisiunea părților implicate în conflict au făcut „înconjurul lumii” și mai poluează încă spațiul mediatic. Marja de critici și amenințări adresate medicului este mai mare decât ne-am putea imagina — de la nevinovatele „…să-și deschidă propria clinică, dacă nu-și poate ține limba după dinți și pune la bătaie imaginea unei instituții publice” până la „…chemări la răfuială fizică”.
Pentru a nu da motive de învinuiri ieftine și interpretări eronate celor care se consideră unicii apărători ai drepturilor omului și avocați atunci când le-ar fi stat mai bine rolul de procuror sau judecător, vreau să menționez că cunosc foarte bine limba rusă și o folosesc acolo unde trebuie și când trebuie, dar în egală măsură vreau și cer ca și alții să aibă același respect față de limba mea și față de vorbitorii ei. Nimic mai mult. Același lucru, și nimic mai mult, și l-a dorit, cu siguranță!, și medicul de la spitalul republican, care, nici pentru o clipă, nu a uitat de jurământul lui Hipocrate — păcatul care i se impută cu vehemență este combătut și de faptul că pacienta a solicitat să revină pentru monitorizare la același doctor (vă reamintesc că discuția „incendiară” dintre doctor și pacientă a avut loc până la intervenția chirurgicală și, implicit, femeia ar fi putut refuza la serviciile „asasinului moral”). Și bine a făcut or, doctorul nu a deviat nici cu un pas de la textul jurământului – „Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea și pacient considerații de naționalitate, rasă, religie, partid sau stare socială”.
Fără îndoială, aprecierile cele mai corecte și mai obiective sunt așteptate de la Comitetul de etică al spitalului republican, care va analiza cazul la rece și va ține cont de faptul că unele cuvinte care, cu adevărat, nu și-au avut rostul au fost spuse „la fierbințeală” și „câinele care latră nu mușcă” (puține sunt cazurile când unii tac și fac, inclusiv își arată mușchii atunci când trebuie să-și scoată în evidență creierul?), dar până una-alta am urmărit istoricul relațiilor medicului cu pacienții lui (de până la acest incident) și trebuie să spun că la adresa lui s-au spus doar cuvinte frumoase, inclusiv de la pacienți vorbitori de limbă rusă. Nu este și acesta un argument în folosul ideii că doctorul nu împărțea bolnavii pe etnii sau alte criterii jignitoare și ofensatoare? Sau, puține sunt cazurile când medici cu nume rusești vorbesc o română impecabilă și tratează pacienții, inclusiv prin puterea cuvântului?
Pe de altă parte, am citit și unele comentarii ale puritanilor, care consideră că toată lumea trebuie să înghită în sec și să rabde în surdină și atunci când cineva îl calcă în picioare — cică, cine le-a permis copiilor foștilor argați să se comporte așa cu mai-marii lumii??? Or, de ce acești puritani închid ochii și își astupă urechile atunci când noua bașcană își face de cap la Comrat, când ambasada lui Putin calcă ca ursul prin străchini, când tot feluri de trădători și mancurți apără deschis interesele altui stat, când frații sunt blamați și ținuți la poartă atunci când străinii sunt puși în capul mesei și la icoane? Ziceți că acum nu este timpul să ne punem astfel de întrebări și că răspunsurile sunt mai complexe decât ne imaginăm noi? Pe naiba! Cât se mai poate să fim cu gândul și fapta la alții, iar de noi ne batem joc și ne lăsăm umiliți?! Doctorul de la Chișinău nu a făcut altceva decât să-și apere onoarea și demnitatea — și nu doar a lui, dar și a noastră! Și, sunt convins, acesta nu pretinde la titlul de „erou”, pe care s-au grăbit să i-l acorde unii, dar a dorit să știe și alții că și „copiii de foști argați” pot fi cu coloană vertebrală…
„Acest caz mi-a lăsat un gust amar. Fiindcă toată păruiala aceasta publică e doar un teatru fals, în care fiecare și-a jucat scenariul și rolul propriu, și cam asta e tot. Evenimentul a plecat, ca și circul ambulant, iar limba română tot la colțul străzii în straie de Cenușăreasă rămâne. Fiindcă o limbă e vie atât timp cât e iubită, vorbită, scrisă, corect și frumos. Iar verticalitatea unui popor are la temelie atitudinea față de limba maternă, care e una din valorile sale fundamentale. Dispare limba — nu-i poporul”, scria recent, pe pagina sa de Facebook, ministra Sănătății, Ala Nemerenco, și este greu să nu fii de acord cu ea.
Și încă ceva. Noi, românii, când auzim că cineva străin ne vorbește limba (fie și un simplu „bună ziua”), suntem gata să „dăm și cămașa de pe noi”, iar faptul că la externare femeia în cauză a dorit să facă un selfie cu doctorul ne dă speranță că acest caz va avea un sfârșit fericit…
