TABLETA DE VINERI.
Sfârșitul de iunie va fi unul fierbinte, la propriu și la figurat, pentru Republica Moldova. Forurile Uniunii Europene urmează să dea verdictul: merităm și noi să fim alături de democrațiile autentice sau vom continua să ne bălăcim între două lumi, prăpastia dintre care este din ce în ce mai mare. Or, chiar în această săptămână Comisia Europeană urmează să ne spună dacă merităm, alături de Ucraina și Georgia (sau, poate, separat), statutul de țară candidată la aderare, dar acesta este doar un act provizoriu — punctul pe „i” urmează să fie pus la 23-24 iunie, la reuniunea Consiliului European.
De altfel, mai mulți analiști politici și comentatori înclină să creadă că Comisia Europeană ne va spune „DA!”, lucru care nu se poate spune și despre Consiliul European, care ia decizii consensuale, nelăsând loc pentru romantism și sentimentalisme. Deloc întâmplător s-au auzit voci care nu prea lasă loc pentru optimism, mesajul lor invocând o marjă mai mult decât generoasă — de la „Bine ați venit în Uniunea Europeană!” până la „Veți adera nu mai degrabă decât la Paștele Cailor”. Să zicem, președintele Macron referitor la candidatura Ucrainei a spus că sunt necesare câteva decenii pentru ca această țară să fie pregătită de aderare și a propus în locul aderării o comunitate politică — chipurile, nu zicem nici „da”, nici „ba”. Acest lucru este valabil, probabil, și pentru celelalte două candidate la aderare, deși unele variante nu pot fi excluse. Pe de altă parte, nu toate cele 27 de țări-membre ale UE văd bine lărgirea uniunii, iar unele dintre ele (Austria, Olanda, Ungaria) își exprimă deschis scepticismul în ceea ce privește perspectivele celor trei.
Este neîndoielnic faptul că unul din argumentele forte împotriva aderării celor trei la UE, într-o perioada mai mult sau mai puțin apropiată, sunt regimurile separatiste. Chiar dacă se aud și voci care spun contrariul — chipurile, în cazul RM Transnistria nu poate fi un impediment major în drumul spre aderare. Oare? Nu prea cred că îi trebuie cuiva să aibă relații cu cineva „cu turta la fund” și, din acest punct de vedere, rușii se pot felicita — au creat aceste făcături (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea…) cu bună știință și astăzi acestea sunt aidoma unui talaghir sub roțile trenului care ne duce spre aderare. Nu zic de celelalte, dar viitorul RM în formula teritorială existentă (cu Transnistria, bineînțeles) este mai puțin roz decât ar crede cineva, iar ultimele declarații scandaloase al „ministrului de externe” de la Tiraspol mă scutesc de orice comentarii, fiindcă se vede și aici mâna Kremlinului și dorința lui de a ține „flacăra aprinsă în această parte a Europei”. Numai să nu-mi amintiți de negocierile în formatul 5+2 sau de alte matrapazlâcuri de acest gen, unde lupii sunt puși paznici la stână, fiindcă nu văd de ce am lua astfel de lucruri în serios. În opinia mea, mai amorfe organisme ca acest 5+2 și CSI nu cred că există.
Apropo, despre termenele de aderare. Am fost și rămân la părerea că aderarea sau neaderarea depinde, în mare măsură, de procesele care se întâmplă în lume și dacă războiul din Ucraina și obrăznicia Moscovei nu sunt motive de a „mai lăsa din principii”, atunci chiar nu știu ce să mai cred. Rigiditatea și intoleranța afișată de unele țări UE când vine vorba despre lărgirea uniunii mi se pare nelalocul ei și chiar contraproductivă în realitățile de azi. Să ceri unor țări care se află în conflict, deschis sau conservat, cu Moscova să fie „la patru ace” în ceea ce privește Acquis-ul comunitar este pe cât de ireal, pe atât de periculos — dacă, bunăoară, Ungaria ca țară membră sau Serbia drept țară „cu viziuni pro-UE”, chipurile, au căzut în capcana Moscovei, de ce n-ar fi pradă ușoară și alte țări care își doresc apropierea de UE, dar cândva au pierdut trenul. În acest context să ne aducem aminte de Bulgaria, care a prins acel tren, dar care nici astăzi nu poate fi privită de la egal la egal cu alte state membre — este de ajuns să parcurgi această țară dintr-un capăt în altul ca să înțelegi că pe unele domenii chiar și RM este mai aproape de rigorile UE.
Și încă ceva. Ziceam mai sus despre posibile variante. Republica Moldova, spre deosebire de celelalte două, are și posibilitatea de a nu aștepta nici un tren sau de a fi remorca cuiva, dar a se uni cu Țara. La urma urmei, unirea este mai bună decât dezbinarea. Este nevoie doar de voință politică, dar… aceasta lipsește la Chișinău aproape cu desăvârșire. Dacă nu am dreptate, să am iertare și sunt gata să-mi recunosc oricând greșeala…
