De multe ori, oamenii ajung să trăiască o viață care nu le aparține cu adevărat. Aleg drumuri dictate de așteptările celor din jur: părinți, parteneri, copii, societate. Fiecare decizie este însoțită de un „așa se cuvine”, din teama de a nu fi judecați, respinși sau catalogați drept nerecunoscători. Psihologul Mihaela Alexandrov explică faptul că această formă de viață „pentru alții” este o capcană care ne face să bifăm, mecanic, toate etapele considerate „normale”: școală, facultate, căsătorie, copii, carieră. Și totuși, după toate aceste realizări, apare golul. Te uiți în oglindă și simți că, deși le ai pe toate, lipsește ceva esențial: tu.
„Este acel moment de confruntare cu sine, când înțelegi că ai trăit mai mult pentru aprobarea celor din jur, nu pentru visurile tale”, spune psihologul. Întrebările care pot declanșa conștientizarea sunt simple, dar profunde: Cât din ceea ce am realizat mă reprezintă cu adevărat? Trăiesc pentru mine sau pentru imaginea pe care alții o au despre mine?
Această tendință nu apare brusc la vârsta adultă. Rădăcinile ei sunt în copilărie, în acele mesaje aparent inofensive, dar profund modelatoare: „Nu ai voie să plângi”, „Nu pune atâtea întrebări”, „Nu ești atât de important”. Aceste interdicții, repetate, limitează curajul copilului de a se exprima și creează un adult care spune „da” când ar vrea să spună „nu”, care tace când ar dori să strige.
