În ziua concursului, sala Mediacor de la Școala de Jurnalism pulsa de lumină și nerăbdare. Pereții încărcați de curiozitate și emoție păreau să respire odată cu tinerii adunați acolo, iar atmosfera vibra de entuziasm și stare de bine. Printre privirile concentrate și emoțiile firești ale participanților, a apărut ea – moldoveanca din Madagascar. Intrarea ei a fost ca o revelație: spectaculoasă în simplitatea ei, cu pielea catifelată ca ciocolata, strălucind în lumina zilei, și acel zâmbet sincer, purtător de inocență și de forță, zâmbet care răsturna liniștea și te lăsa fără răsuflare. Era imposibil să îți desprinzi privirea de la ea. Atunci am văzut-o pentru prima oară – și era mai frumoasă decât toate imaginile din ecran, mai adevărată, mai vie, mai copleșitoare.
În acel zâmbet frumos se păstra, totuși, o urmă discretă a trecutului, o umbră fină a luptelor duse, ca un ecou al durerilor transformate în lumină. Nu cunoșteam atunci întreaga ei poveste, dar mi-am spus în sinea mea: aceasta va eroina subiectului meu, istoria căreia va face să vibreze struna sufletului. Nu doar o influenceriță cu imagine impecabilă și mesaje motivaționale, nu doar o creatoare de conținut ce inspiră prin fotografii și mesaje, care știe să cucerească prin autenticitate, să transmită prin filtre și cuvinte inspirația. Era sufletul ei cald, deschiderea, autenticitatea care te cucerea instant, femeia care a știut să nu cedeze, oricât de grele ar fi fost încercările. Dincolo de vizualul impecabil, dincolo de poveștile digitale, se simțea omul – prezent, curat și adevărat.
Ea era însăși povestea renașterii – femeia, care a știut să-și croiască drum printre greutăți și să se ridice mereu mai sus, model al femeii luptătoare, care renaște din propria cenușă, mereu mai puternică, mereu mai luminoasă – o pasăre Phoenix a timpurilor noastre – o legendă vie, care arde și renaște, care transformă cenușa în flacără și flacăra în lumină pentru ceilalți.
Și atunci, având fericirea să fiu una din câștigătoarele concursului, în cadrul proiectului Influencers Academy Moldova, implementat de Școala de Jurnalism din Moldova, am avut prilejul să fiu alături de ea pe aceeași scenă, căci dânsa a anunțat rezultatele concursului.
S-a arătat deschisă pentru un dialog amical, iar povestea ei mi-a lăsat o urmă frumoasă în suflet, pe care aș vrea să o mărturisesc cititorului.
Elisoa Cynthia – moldoveanca din Madagascar care a transformat greutățile în aripi
Elisoa a crescut în căldura și culorile Madagascarului, printre oameni deschiși și tradiții vibrante. Acolo și-a format primele visuri, acolo sunt familia și amintirile copilăriei. Deși se află la mii de kilometri depărtare, legătura cu țara de baștină nu s-a stins niciodată. Vorbește des cu cei dragi, își amintește cântecele și obiceiurile de acolo, păstrează în suflet aromele și sărbătorile care au format-o. Acest dor, în loc să o facă să cedeze, a devenit forța care a motivat-o să-și construiască o viață frumoasă în Moldova – pentru ca, atunci când se va întoarce acasă sau când familia o va vizita, să aibă cu ce să se mândrească.
Drumul ei nu a fost ușor. Adaptarea la o cultură diferită, depărtarea de casă, barierele limbii și privirile curioase – toate ar fi putut fi motive suficiente pentru a renunța. Dar Elisoa a ales altfel: a ales să rămână, să lupte și să descopere frumusețea din spatele fiecărei încercări.
Motivația ei a venit dintr-o convingere simplă și profundă: că locul unde te simți acceptat și iubit devine parte din tine. Moldova i-a oferit nu doar un spațiu geografic, ci o a doua familie, prieteni și tradiții care au învățat-o că adevărata bogăție a unui om este capacitatea de a se integra, fără să-și piardă identitatea.
Astfel, Elisoa a transformat fiecare dificultate într-o lecție de curaj. Dorul de casă i-a dat putere să construiască punți între două lumi, iar greutățile au devenit trepte spre maturitate și împlinire.
Umbrele durerii, lumina iubirii de acasă
Chipul ei frumos, luminat de un zâmbet inocent a creat senzația, că fericirea și dragostea de viață a acestei tinere, sunt expresia stării de bine, ce o definesc cu desăvârșire. Și nu aș fi spus niciodată, că ar fi trăit cândva momente mai dificile, care au marcat-o profund.
E născută la 21 martie 1993, în Andohatapenaka, Antananarivo, capitala Madagascarului, într-o familie de 7 copii. Mama ei, înainte de a se căsători cu tatăl ei, avea deja 2 copii (un băiat și o fată), după care a mai avut 4 fiice, (printre care și Cynthia) și un fecior mai mic.
„Eu vin dintr-o familie mare de 7 copii, – mărturisește Cynthia. – Mama făcea curățenie prin locuințe, iar tata lucra la o benzinărie, nu prea aveam bani. Părinții la noi erau foarte creativi în termeni de violență: eu am fost foarte mult bătută, fiind aplicate diverse pedepse, chiar și cu fir electric, cu foc….”
În inima Cynthiei s-au adunat umbre și răni pe care timpul nu le-a șters. Violența părinților a lăsat urme adânci, iar amintirile amare se ridică adesea ca niște ziduri între ea și liniștea sufletului.
Atunci mi-am amintit, că în una din postările sale pe rețelele sociale, Cynthia a scris despre frumusețea ruinelor, printr-un mesaj profund și pătrunzător, dezvăluind povestea care stă în spatele acelor metafore, unde afirmă, că „ruinele pot fi frumoase și ele, fiindcă o ruină poartă povestea unei clădiri care odinioară a fost mare și frumoasă și care, la un moment dat, s-a prăbușit. Frumusețea ruinelor e că poți dărâma totul, și din nou să poți reconstrui.”
Tânăra afirmă că, în viața ei a luat-o de la capăt de nenumărate ori. Dar adevărul e că nu pornești niciodată cu adevărat de la zero, pentru că ai deja experiențe, cunoștințe, știi ce nu funcționează și poți ridica totul din nou, de data asta mai bine.
„Am fost o ruină de mai multe ori. Prima oară s-a întâmplat când aveam 8 ani. Ca și în alte dăți, tata m-a bătut pentru fleacuri, pentru lucruri firești pe care le face un copil. Mama nu m-a sprijinit nici ea. În seara aceea am dormit puțin în tomberon. Apoi m-au trezit și m-au pus să îngenunchez pe sare grunjoasă, unde am rămas toată noaptea. Aveam 8 ani. M-am ascuns într-o cămăruță și am încetat să respir. Dar cumva, respirația a revenit mai puternică. Și cred că aceea a fost prima mea ruină.
Astăzi nu mai am 8 ani. Uneori, copilul meu interior se mai simte încă o ruină. Atunci îi spun: „Draga mea, nu ești o ruină. Acum ești o femeie. Și ai reconstruit, din fiecare bucățică, acest edificiu minunat – imperfect, dar frumos.”
Așa că, dacă vi se pare că sunteți în ruină, să știți că și acolo există frumusețe.”
Viața de acasă pentru Cynthia nu a fost niciodată simplă. Din acele clipe i-au rămas cicatrici nevăzute și amintiri amare, care încă îi apasă sufletul.
Cu toate acestea, Cynthia nu și-a pierdut niciodată legătura cu familia ei. În adâncul inimii, simțea că, oricât de greu i-ar fi fost, părinții și frații erau parte din comoara ei cea mai de preț. Îi iubea cu o dragoste simplă, dar puternică, o dragoste care nu cerea explicații și nu punea condiții.
Pentru ea, familia era rădăcina ce o ținea legată de pământ, chiar dacă rădăcina fusese udată cu lacrimi. Era locul unde a învățat să rabde, să ierte și să prețuiască micile clipe de bunătate. Și astfel, în ciuda tuturor rănilor, Cynthia păstra credința, că adevărata bogăție a vieții nu stă în lipsa suferinței, ci în puterea de a iubi mai departe.
„Mama mea a decedat în 2018, – povestește Cynthia. – Ea îmi spunea înainte să plece: „Nu v-am lăsat nimic material, dar v-am lăsat pe voi.” Pentru mine, cea mai mare comoară rămân familia, povestea mea și câteva fotografii care păstrează aceste amintiri. Tatăl s-a căsătorit și mai am două surori vitrege (de 5 și de 2 ani). Acasă mă duc nu prea des, pentru că biletul e foarte scump (2000 euro), așa că în 5 ani am fost doar de două ori.”
Întâlnirea care mi-a schimbat harta inimii
„Eu am avut oportunitatea să merg în Japonia, în martie 2019, unde am prezentat condimente din Madagascar. Lucram la o companie internațională, care m-a trimis să particip la un Târg Internațional. Acolo am întâlnit mai multe persoane din toată lumea și acolo am făcut cunoștință cu un moldovean, cu fostul meu soț. Noi ne-am împrietenit, apoi eu m-am întors în Madagascar și am continuat să vorbim pe internet.”
Așa s-au îndrăgostit, fiind cerută în căsătorie pe 20 august 2019, după care a ajuns în Moldova pe 7 februarie 2020.
„Eu am știut din start că vreau să fiu cu acest om. Nu am ascultat de nimeni și mi-am urmat inima, – susține Cynthia. – Începutul a fost foarte greu, perioada de adaptare, pentru că nu am fost obișnuită să fiu singură niciodată. Nu am fost obișnuită să fiu într-o lume, unde nu înțelegeam nimic, dar m-am adaptat, am învățat limba, am învățat să înțeleg pe cei din jurul meu, să nu judec, să mă încadrez în societate, într-o lume nouă. Astfel, am reușit să depășesc toate provocările cu credință și multă răbdare și foarte mulți oameni au apărut în viața mea, care m-au ajutat să mă integrez un pic mai ușor. Singură nu aș fi putut face acest lucru și m-aș fi adaptat cu mult mai greu. Frații și surorile mele toți sunt în Madagascar, în afară de o soră, care este în America.
În 2023 am participat la Vocea României, motiv pentru care soțul meu a cerut divorț și așa am rămas pe drum. Dar mi-am refăcut viața, a fost foarte greu, dar nu am cedat. M-am ridicat, m-am renăscut, am devenit creatoare de conținut, am avut și un interviu cu Dorin Galben și asta e viața mea.”
Moldova, limanul în care m-am regăsit – țara care m-a chemat pe nume
Când a ajuns în Moldova, totul i-a părut diferit: limba, clima, felul oamenilor de a se exprima. Dar în loc să rămână o străină, a ales să învețe și să se apropie. Oamenii Moldovei i-au arătat ce înseamnă adevărata apartenență. Și-a făcut prieteni care i-au devenit ca o familie. Ei au fost cei care au ajutat-o când dorul de casă părea de nesuportat, cei care i-au întins mâna atunci când greutățile materiale sau emoționale o încercau. Au fost alături de ea la examene, la zile de naștere, la sărbători, arătându-i că nu este singură. În momentele cele mai dificile, acești prieteni au fost dovada vie că Moldova nu este doar o țară, ci un suflet colectiv care știe să primească și să îmbrățișeze.
„Eu am înțeles că dacă vreau să mă integrez într-o țară nouă, trebuie să mă interesez de cultură, istorie și cel mai important lucru este limba.”
Așa începuse Cynthia cu limba română – cuvintele rostite ezitant s-au transformat, treptat, în propoziții pline de încredere. A descoperit obiceiuri care i-au intrat la suflet. A învățat să aprecieze bucatele tradiționale – sarmalele, mămăliga cu brânză, plăcintele calde – care i-au adus aminte de mesele în familie din Madagascar, doar cu alte gusturi și arome.
„Când am venit în Moldova, nu aveam mari pretenții, – mărturisește Cynthia. – Îmi doream doar să fiu fericită, să iubesc și să trăiesc o poveste de dragoste care nu a mers, dar viața nu s-a oprit acolo. Azi am o comunitate frumoasă de oameni care rezonează cu mine și am înțeles că bunurile materiale nu pot umple golul interior: poți avea totul și să fii nefericit. Pentru mine, care am pornit de la nimic, fiecare lucru mic a devenit o bucurie.
Mulți spun că sunt mereu pozitivă, dar adevărul e că la 32 de ani trăiesc cea mai bună perioadă a vieții mele. Îmi plac oamenii, îi iubesc sincer și îmi place să-i descopăr. Desigur, sunt om și mă supăr uneori, dar aleg mereu să văd partea bună a lucrurilor. Prin ceea ce împărtășesc, vreau să arăt că Moldova, deși adesea e numită „săracă” și „fără viitor”, este de fapt o țară a posibilităților. Eu vin dintr-un loc unde totul părea imposibil, iar aici, cu efort, am deschis ușa spre posibil.
Unii mă privesc cu suspiciune, ca și cum aș fi „spion”, doar pentru că știu să mă integrez și să mă comport în societate. Dar asta vine din faptul că am crescut într-o familie numeroasă, cu șapte frați și surori, fiecare cu un caracter diferit. De mică am învățat să trăiesc alături de oameni diferiți, să mă adaptez și să găsesc armonia. Asta înseamnă și „cei șapte ani de acasă”: educația părinților și a societății în care am crescut.
De aceea sper ca prin povestea mea să învățați să iubiți și mai mult această țară, care este și a mea acum. Pentru că, așa cum se spune în Madagascar: „Ceea ce iubești devine frumos.” Și cred că iubind această țară, ea va deveni și mai frumoasă.”
Limba română – podul de lumină dintre sufletul meu și această țară
Aș vrea să împărtășesc din experiența mea: cum am învățat limba română. Eu, fiind din Madagascar, am ajuns în Moldova în 2020, de 5 ani sunt în Moldova, dar de 2 ani vorbesc româna în fiecare zi. Încă de la baștină, citisem foarte mult despre Moldova, am aflat că limba de stat este limba română și de acolo îmi stabilisem un scop: să învăț limba română. Să cunoști limba unui popor este un lucru esențial, dacă vrei să comunici, să te descurci, să arăți respect față de țara care te primește. Am avut noroc, că aveam un prieten, un domn care m-a adus la ULIM unde am făcut cunoștință cu dna Svetlana Mogîldea, care mi-a predat lecții de română 2 ore pe săptămână timp de 3 luni. Nu pot să-ți explic cât de greu mi-a fost. Limba română am învățat-o de la 0. Primele două săptămâni a fost foarte greu pentru mine, capul mă durea foarte tare … Eu sunt scriitoare și îmi place să mă joc cu cuvintele.”
Așa am învățat limba română. Chiar la nunta mea, pe 29 mai 2020 am făcut un mic discurs în limba română. A fost foarte greu la început. Am învățat ca un copil: doamna Svetlana îmi arăta cartea și-mi spunea asta e carte. M-a învățat să privesc filme pentru copii la Mini Max, și așa am învățat cât de cât. Când am îndrăznit să mă duc la piață, a fost un pic greu, pentru că între limba pe care am învățat-o și limba vorbită la piață era o diferență foarte mare. Acum eu deja „grăiesc” și pot să înțeleg bine limba vorbită și chiar când mă duc în România, mulți oameni spun: așa de amuzantă ești, pentru că tu ai un accent de moldoveancă și eu sunt mândră de asta, știi de ce? Pentru că acest accent are o încărcătură aparte, are o poveste, care arată că eu de aici vin și le spun cu mândrie, că eu vin din Moldova, chiar dacă sunt din Madagascar. Iată așa am învățat: în fiecare zi îmi făceam tema pentru acasă, învățam pe de rost verbe, dar, în primul rând m-am apucat să învăț regulile gramaticale., chiar dacă fac greșeli în exprimare, eu știu și înțeleg cum ar trebui să fie, de fapt. Dacă mă ascultați atent, eu nu vorbesc corect, nu vorbesc perfect, dar eu mă exprim și, foarte important este să nu vă fie rușine când voi faceți greșeala, pentru că oamenii apreciază acest efort. Eu am depus foarte mult efort când am învățat limba: asta este timp, este creierul meu, astea sunt lacrimi, pentru că eu plângeam când nu știam. Mai ales, eu când am ajuns în Moldova, aveam 27 de ani, nu mai eram copil. E cu totul altceva când ești copil și înveți și, cu totul altceva, când ești matur și ai deja alte griji și înveți o limbă străină. Pentru cei care nu vorbesc limba română și trăiți aici, eu vă îndemn să o învățați! Desigur nu aș vrea să spun, că dacă eu am putut și voi puteți, pentru că fiecare om are abilități și capacități diferite, dar un efort multiplicat în fiecare zi, înseamnă că voi o să știți mâine mai bine decât azi și poimâine mult mai bine și asta este cheia progresului. Atunci când n-o să vă opriți când cineva a râs de voi, pentru că ați pronunțat ceva greșit, deja va fi un progres. Eu tot nu cunosc încă multe cuvinte, nu știu tot. Am realizat faptul, că nu trebuie să fii perfect, dar trebuie să depui mult efort, multă inimă și vă motivez și pe voi. Sper, că împărtășindu-mi experiența mea, am putut să vă inspir încredere, că totul este posibil. Dacă eu, o fată din Madagascar, neștiind limba română, am venit aici și am învățat limba română, înseamnă că asta nu este ceva imposibil. Și repetați, pentru că repetarea este sfântă. Eu am repetat, nici nu vă puteți imagina, cât de mult am repetat, ca să pot învăța, să deprind pronunțarea corectă. Aveam și niște tăblițe pe care scriam și tot repetam, și așa am învățat limba română. Mă bucur tare mult și mă felicit pentru asta: că nu m-am lăsat și mulțumesc domnului că m-a motivat. El era din Madagascar, dar a venit pe timpurile când era Uniunea Sovietică și vorbea limba rusă. Dânsul a fost un exemplu pentru mine, pentru că la vârsta lui a început să învețe limba română, spunându-mi: „Cynthia, tu m-ai motivat să fac acest lucru, și sunt atât de mândru de tine, văzându-te peste tot la televiziune cum tu vorbești în limba română atât de frumos.” Și acum pot afirma cu certitudine, că prin limba română am cunoscut oameni, prin limba română am întâlnit foarte mulți oameni noi, am aflat multe povești și asta este bogăția noastră, pentru că bogăția este nu doar materială. Bogăția este în întâlniri, experiența noastră trăită într-o țară. Dacă eu n-aș fi vorbit limba română, nu cred că aș fi avut viața pe care o am acum în Moldova. Nu cred că m-aș fi descurcat, fiind divorțată aici, în țara aceasta și faptul că eu am învățat limba română, mi-a deschis foarte multe uși. Pe această cale țin să mulțumesc doamnei Svetlana Mogâldea, care m-a învățat această limbă frumoasă, vreau să mulțumesc oamenilor, care au fost pur și simplu deschiși să asculte această limbă un pic ciudat, pe care o vorbesc, pentru că am și un accent și vorbesc un pic amuzant. Mulțumesc mie, că nu m-am lăsat de a avea curajul să învăț. Dacă voi acum învățați limba română, vă îndemn să nu vă lăsați, încercați din nou și din nou.
Cynthia a citit cu multă inspirație versurile preferate, pe care le adoră foarte mult „Așterne-ți durerea în palmă”, din cartea „Gânduri în vers” de Elias Tadeus:
Așterne-ți durerea în palme
Adun-o într-un ghem plin cu lacrimi
Adun-o și las-o să treacă
Cum trece o frunză pe apă
Așterne-ți durerea în palme
Și ține-o așa lângă tine
Ți-i dată acum ca să doară
Iar mâine să-ți fie mai bine
Așterne-ți durerea în palme
Mângâi-o cu zori de lumină
Prea mult a stat la-ntuneric
Prea mult nu ai vrut ca să vină
Așterne-ți durerea în palme
Și las-o în pace să plece
Căci râsul cu plânsul e frate
Iar viața prin toate ne trece…
Pe scena inimii: visul de a fi actriță
Cynthia Elisoa a absolvit Facultatea de Litere și Știință Umană, Mențiune Comunicare pentru Dezvoltarea Locală, este pasionată de cărți, iubește foarte mult să citească, să scrie, dar și să cânte.
Începe să studieze actoria în Republica Moldova în perioada 2023–2024, după ce s-a stabilit la Chișinău. În această perioadă, ea a urmat cursuri de actorie și a participat la diverse proiecte artistice locale, dobândind experiență practică pe scenă.
„Viața mea adevărată a început aproape la 30 de ani. Adică momentul în care am început să fac ceea ce îmi doresc cu adevărat, să-mi explorez pasiunile, să-mi urmez visurile, să-mi dau șansa și spațiul să cresc, – afirmă Cynthia, cu bucurie în suflet.
Simt că sunt un copil veșnic. Nu vă puteți imagina ce înseamnă să crești într-o lume în care nu simți că ai un loc, în care nu ai șanse. O lume care vrea să fim normali, să fim tăcuți, să fim mici. Dar eu am visat mereu la ceva măreț, am visat mereu să aduc bucurie, fericire. Și am visat mereu să fiu actriță. Au urmat șase luni de descoperire de sine, șase luni de demontare a ideilor preconcepute, șase luni de stat față în față cu umbrele mele ca să găsesc lumina.
Astăzi, acest certificat de actriță mi-l ofer micuței Cynthia, cea de opt ani, care se uita la alții și voia atât de mult să fie mare. Iată-mă, o actriță cu diplomă. Mai am multe de învățat, dar e un început.”
A semănat semințe de vis în inimile copiilor la „Românii au Talent”, ridicând o sală de spectatori în picioare
Bucuria unei prezentări de succes, a fost trăită de Cynthia pe 4 aprilie 2025, când a participat la emisiunea „Românii au talent”, unde a prezentat un număr artistic, care a combinat muzica și povestirea. Această apariție a evidențiat abilitățile sale de performer și a contribuit la consolidarea imaginii sale publice ca artist.
„Cynthia este ca un balsam pe suflet, este genul de persoană lângă care nu poți să stai fără să zâmbești, este un caracter, are o poveste, care frământă și cred că e cea mai bună terapie”, – astea sunt câteva impresii frumoase, oferite de membrii juriului de la Românii au Talent.
A surprins plăcut audiența, când a declarat cu mândrie: „Eu sunt o moldoveancă, dar vin din Madagascar.” Când a fost întrebată cum a ajuns în Moldova, a povestit cum a plecat la Expo-Târgul Internațional din Japonia, unde s-a întâlnit cu un moldovean, de care s-a îndrăgostit și s-a căsătorit. Peste puțin timp a divorțat, dar a ales să rămână în Moldova. După ce a divorțat, s-a reconstruit, face creație de conținut în Moldova, lucrează reporter, face publicitate, afirmând cu o notă de umor: „Unde sunt bani, acolo sunt și eu!” Și acum soțul meu mă vede peste tot la ecran: „Sorry, fostul meu soț!” Momentul crucial a fost în familia lor, când Cynthia a participat la Vocea României. Atunci soțul nu a mai primit-o în casă, pentru că participase la acel concurs. Dureros, dar adevărat!
„Era ziua lui, când am avut filmări, și faptul că am preferat să merg la filmări, dar nu la ziua lui, el m-a dat afară din casă, – povestește Cynthia, – a schimbat lacătul de la casă și am rămas pe drum. Mă plimbam pe strada Ștefan cel Mare cu valiza și mă gândeam: „Doamne, eu sunt pierdută!” Pentru mine a fost ca o mică moarte: a fost o altă Cynthia până la această despărțire și a fost cu totul altă Cynthia după această despărțire. Dar până când am devenit o altă versiune a mea, a fost foarte greu. Pe 7 februarie 2020 am ajuns în Chișinău. Era perioada pandemiei și toți eram izolați, am început să cad în depresie. Eu am ascuns în mine aceste traume, dar când am început relația mea și când am avut timp să stau singură cu gândurile mele, acele amintiri au revenit și am avut o depresie foarte mare. Așa am nimerit în spitalul de psihiatrie, unde am stat o lună. Am primit depresante timp de un an și jumate și într-o zi am spus, că nu vreau să trăiesc așa, ca o legumă și am decis să mă regăsesc pe mine. Am început să scriu despre viața mea, despre tot prin ce am trecut, despre tot ce am trăit, despre violența la care am fost supusă în viață. Faptul că am început să scriu, m-a ajutat să mă eliberez foarte mult, m-am reconstruit, m-am renăscut.
Aș vrea să transmit speranță, că poate sunt unii copii, care privesc această emisiune, pentru că despre asta este această emisiune: de a pune acele semințe de vis în inimile copiilor. Dacă o fetiță din Madagascar, care s-a născut într-un ghetou, a ajuns la Românii au talent și cântă, înseamnă că totul este posibil.”
Cuvinte care caută rădăcini: visul cetățeniei
Este cert faptul, că viața prin toate ne trece, iar Cynthia, fiind o fire luptătoare, a reușit mereu să depășească toate greutățile. Atât doar că unele momente din viața sa au marcat-o profund. În acest context, divorțul a influențat negativ asupra procesului de acordare a cetățeniei Republicii Moldova, pe care Cynthia și-o dorește foarte mult. Scrisoarea deschisă a fost scrisă pe 18 aprilie 2025 și făcută publică în mass-media pe 21 aprilie 2025. Din ce afirmă Cynthia și după cum raportează presa, motivul principal pentru care procesul ei de obținere a cetățeniei a fost blocat este divorțul de fostul soț moldovean. Înainte de divorț, Cynthia era deja într-un stadiu avansat al procesului: susținuse examenele de limbă și de constituție. După divorț, procesul nu a putut continua, cel puțin nu în forma în care era planificat, ceea ce sugerează că situația maritală are un rol legal important în cerințele de cetățenie.
Cynthia afirmă că, odată ce s-a divorțat, „procesul a fost blocat” chiar dacă ea îndeplinise alte cerințe (limbă, constituție).
Divorțul influențează dreptul ei de a solicita cetățenia pe baza căsătoriei și șederii ca soț/ă. În Moldova există reglementări conform cărora căsătoria cu un moldovean și durata căsătoriei pot fi criterii care ușurează sau accelerează anumite proceduri de dobândire a cetățeniei. După divorț, acest criteriu nu mai este aplicabil în același mod.
În pofida acestor impedimente, Cynthia a făcut publică această scrisoare, spunând că visul ei este să devină „o moldoveancă din Madagascar cu adevărat”, își dorește să devină cetățeană a țării noastre cu acte în regulă, căci în august 2026, permisul său de ședere în Moldova expiră.
SCRISOARE DESCHISĂ: „VREAU SĂ FIU O MOLDOVEANCĂ DIN MADAGASCAR CU ADEVĂRAT”
(Scrisoare scrisă pe data de 18.04.25, va fi lung, sper că o să citiți cu atenție)Salutare tuturor!
Mă numesc Refanaharivola Ep Cernenco Elisoa Cynthia. Din 2023, oamenii au început să-mi spună Moldoveanca din Madagascar.
Scriu această scrisoare deschisă la îndemnul comunității mele în creștere. Poate că își va găsi destinatarul.
Peste exact un an și câteva luni (în august 2026), permisul meu de ședere în Moldova va expira.
Ce pot să spun?
Sunt din ce în ce mai vizibilă în online, cu mândria de a spune că sunt o moldoveancă din Madagascar.
Acest nume s-a născut pe scenă, în mod natural – nu a fost o glumă, nu a fost un joc, ci un nume care a ieșit din inimă.
La început, unii au râs de el, dar astăzi îl port cu atâta mândrie. Sunt mândră că sunt dovada că poți veni într-o altă țară, chiar dacă vii dintr-o cultură diferită, chiar dacă ai o altă culoare a pielii – și totuși să fii primit.
Să fii primit cu brațele deschise, ca parte dintr-o comunitate.
Înainte să plec din Madagascar, mulți m-au descurajat. Mi-au spus:
„Cynthia, ești neagră, nu vei fi niciodată primită.”
„Cynthia, Moldova e o țară din care peste un milion de oameni pleacă în alte țări ca să se realizeze. Nu e o țară în care să te dezvolți.”
Dar eu am știut mereu că iarba nu e mai verde în altă parte, iarba e verde acolo unde o uzi.
La noi, în Madagascar, spunem că ceea ce iubești devine frumos.
Eu iubesc Moldova, și pentru mine, Moldova este frumoasă.
Am venit cu inima plină de dragoste – pentru omul pentru care am venit, dar și pentru această țară.
Am depus toate eforturile necesare – serile mele au fost dedicate învățării limbii, am fost deschisă față de cultură, am mers în sate, am vorbit cu oamenii.
Îmi plac oamenii din Moldova.
Cred că tocmai de aceea și lor le place de mine.
Și tocmai de aceea scriu această scrisoare – pentru că mă văd trăindu-mi viața aici.
Nu o spun pentru imagine, nu o spun pentru rețelele sociale – o spun sincer, din suflet.
Chiar îmi doresc să obțin cetățenia moldovenească, pentru că vreau să fac parte din această țară.
Știu că nu am nevoie de o ștampilă pe pașaport ca să arăt implicare – dar asta mi-ar ușura viața de zi cu zi.
În Moldova, merg în centre penitenciare și fac storytelling.
Merg în centre pentru tineri, în școli, și pe rețelele sociale.
Conținutul meu este educativ și angajat.
Am o societate aici, îmi plătesc impozitele aici.
Am proiecte artistice prin care împărtășesc frumusețe și inspirație.
Fac artă pe scene internaționale, spunând că vin din Moldova.
Sunt mândră că vorbesc limba română.
Sunt mândră că scriu din ce în ce mai multe povești în limba română.
Scrisul m-a ajutat să mă conectez și mai profund cu țara care m-a primit.
Și văd viața mea aici.
A avea cetățenia m-ar ajuta să mă dezvolt mai ușor – și din punct de vedere administrativ, să am mai multă liniște.
Pentru că, sincer, e complicat pentru mine cu documentele.
Când am contactat imigrația, mi s-a spus că pot cere prelungirea permisului de ședere.
Dar, de fapt, acest lucru nu îmi rezolvă cu adevărat situația administrativă.
Chiar dacă aș obține o prelungire, tot rămâne o stare de incertitudine, un stres constant și o mulțime de obstacole.
Nu pot să merg mereu în Madagascar ca să recuperez dosare.
Nu pot, chiar dacă aș vrea, să fac anumite lucruri normale – de exemplu, să-mi cumpăr un apartament.
Ca mulți dintre noi, nu îmi permit să-l cumpăr cu bani jos, trebuie să iau un credit.
Dar pentru a fi eligibilă pentru credit, faptul că nu sunt cetățean moldovean face totul mult mai greu.
Mă văd construindu-mi viața aici.
Pentru prima dată în viață, mă simt în locul potrivit, cu oamenii potriviți.
Mă simt iubită, mă simt apreciată.
Îmi iubesc țara, Madagascarul, și nu o voi uita niciodată.
Tot ceea ce fac aici este și pentru a fi un ambasador al țării mele, pentru a arăta ce înseamnă mentalitatea malgașă.
Finanțez studiile unor copii malgași, și vreau să susțin și mai mulți.
Vreau să fiu puntea între două culturi, între două țări. Și intenția mea este sinceră.
Sunt conștientă că a obține cetățenia moldovenească, înseamnă să renunț la cetățenia malgașă.
Și am luat această decizie cu multă maturitate.
Știu că locul meu este aici, chiar dacă inima mea va rămâne mereu malgașă.
Nu voi uita niciodată de unde vin.
Scriu această scrisoare ca să spun cu voce tare că îmi doresc să obțin această cetățenie.
Din păcate, divorțul mi-a blocat acest proces, pentru că am trecut deja examenele de limbă și de constituție.
Mai aveam doar de depus actele.
Nu m-am căsătorit pentru acte – m-am căsătorit din iubire.
Nu m-am gândit niciodată că viața mea va lua acest drum.
Dar trebuie să trăim în valul în care ne aflăm.
Iar eu sunt în valul în care trăiesc acum.
Sper ca această scrisoare să ajungă acolo unde trebuie.
Am un profund respect și o profundă recunoștință pentru această țară care a făcut să înflorească semințele viselor mele. Mulțumesc!
Ah, și după ce voi obține cetățenia, aș dori să îmi recuperez numele de fată: Refanaharivola Elisoa Cynthia.
Nu mai vreau să port numele fostului meu soț, dar dacă l-aș schimba acum, ar însemna să modific toate documentele – și în Moldova, și în Madagascar – iar procesul durează mult.
Poate că cererea mea pare îndrăzneață, dar mama mea Viorica Viorica Calmis– cea care m-a adoptat cu inima – mi-a spus mereu:
„Cynthia, întrebarea vina n-are.”
Așa că îndrăznesc să întreb.
Vă mulțumesc dacă ați citit până aici și sper ca această scrisoare să ajungă la destinatarul ei. Vă doresc o zi excelentă!
Cu stimă,
REFANAHARIVOLA EP CERNENCO Elisoa Cynthia Moldoveancă din Madagascar”, așa a semnat tânăra, pe rețele.
Am recitit de câteva ori această scrisoare a Cynthiei și m-a emoționat până la lacrimi: câtă dragoste pentru această țară, unde se simte ACASĂ, unde s-a renăscut ca pasărea Phoenix. Am fost curioasă să aflu și părerile altor persoane și voi oferi câteva spicuiri din comentariile lor:
„Moldova are nevoie de oameni ca Elisoa Cynthia – dedicați, integri și implicați. A învățat limba, aduce valoare în educație și cultură, ne reprezintă cu onoare.
În timp ce peste un milion de moldoveni pleacă, ea a ales să rămână și să construiască aici. A demonstrat prin fapte că merită să fie cetățean al acestei țări.
Susținem public acordarea cetățeniei pentru Elisoa – Moldova e deja în inima ei, haideți să o primim și oficial.”
„Ce scrisoare frumoasa, sinceră, profundă. Este incredibil cat poate face un om! Ești exemplu, inspirație, motivație! Mă bucur că ești printre noi și, în multe aspecte, mai bună decât noi. Sper ca această scrisoare să ajungă la ochii președintei și ea să emită un decret prin care să obții cetățenia fără obstacole și condiții. Te cuprind, omuleț deosebit! Propunerea mea de a ieși la o cafea este încă valabilă.”
„Adevărată pledoarie ai scris aici, dragă Refanaharivola Elisoa Cynthia, pentru țara noastră, pentru limba și cultura românească! Nu cred că doamna Președintă Maia Sandu primește des asemenea scrisori de intenție, bine formulate și argumentate. Eu îți sugerez să o rescrii în format oficial și să o expediezi la MAE, cât și la Președinție. Succes și cu Doamne ajută! Cu mare drag de tine, fată-ciocolată!”
„Tu chiar meriți Cetățenia de Moldoveancă, îți doresc să se poată realiza acest scop al tău si sa obții acte în regulă, caci tu chiar ești un om frumos, talentat, care își merită locul în Moldova ! Îți doresc din suflet mult succes!!”
Astea sunt doar câteva din comentariile în susținerea Cynthiei, fiind o dovadă că sunt solidari cu ea și-i doresc din tot sufletul realizarea acestui scop al său – de a obține cetățenia Republicii Moldova.
Tot ce este despre femei, mă motivează, pentru că eu cred în puterea de a fi împreună!
Cynthia nu încetează să impresioneze prin energia ei vulcanică, prin dorința de a fi parte din cele mai îndrăznețe proiecte. Astfel, a fost selectată în cadrul proiectului LADY IN RED, printre cele 12 participante – un proiect de promovare a femeilor care inspiră prin autenticitate, eleganță și carismă, cu rol sustenabil în comunitate. A acceptat această provocare pentru că, după cum susține Cynthia: „În primul și în primul rând, eu sunt o femeie angajată pentru femei. Tot ce este despre femei, mă motivează de a inspira femei, de a aduna femei împreună, pentru că eu cred în puterea de a fi împreună. Când am auzit despre conceptul acestui proiect, mi-am zis: „E foarte fain, să fie 12 femei, care o să inspire, ca alte femei să se regăsească, să se redescopere, ce este mai frumos decât asta?” Și pentru mine, unde este un proiect frumos, acolo aș vrea să fiu și eu. Unde este o provocare, acolo poți să crești.”
Cynthia mereu a fost un vulcan de energie, dar având și partea sensibilă:
„Faptul că am acceptat această vulnerabilitate, asta mi-a dat putere și despre asta este Lady in Red. A arăta și altor femei din jurul nostru, că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, acolo este putere, acolo este loc de creștere.”
Participarea în acest proiect a fost o găselniță a personalității sale într-o nouă versiune. Lady in Red… A fost un proiect care a provocat-o cu adevărat, participând la gală pe 4 iulie 2025.
„M-a scos din zona de confort și m-a pus în fața mea însămi. Abia atunci am realizat faptul că să vorbesc în română este, în sine, un mic miracol — mai ales că o parte din discurs a fost improvizată de mine. Sunt profund mândră de tot parcursul, de efortul depus. Și transmit asta ca un îndemn: cu pași mici, dar consecvenți, poți ajunge oriunde!” Mersi @ladyinred.moldova @vlasigor
https://ww=w.instagram.com/reel/DLotSLltRb3/
O femeie care urcă scările desculță, nu poate fi iertată ușor de societate, pentru că ai curajul să mergi desculță, să-ți tai picioarele, să-ți tai tălpile tale. Și acesta este drumul presărat cu cioburi de sticlă, pe care trebuie să mergi.
„Acolo, în filmuleț, era o parte despre singurătate, căci oamenii văd doar viața de artist, cu multă veselie, dar această veselie este hrănită cu foarte multă singurătate, – susține cu o nostalgie Cynthia. – Noi, ca artiști suntem în interior niște suflete singure și cred că noi suntem pe acest pământ ca să trăim un pic de suferință, ca să fim artiști. Și marele capodopere sunt create de oameni, care sunt un pic răniți sau triști, sau singuri. Uneori doar perna îți știe starea adevărată. Sper că oamenii când o să privească acel film în cadrul proiectului Lady in Red, o să se vadă pe sine din altă parte, fiind o îndrumare pentru ei. Este interesant să revii la tine.”
Astea a mărturisit Cynthia, fiind invitată la Americano, de prezentatoarea Cristina Platon, Radio „Ai noștri”, iar când a fost întrebată, cum ar răspunde la niște întrebări mai dureroase, Cynthia a spus: „Când noi avem curajul să privim drept în ochi, când noi trăim cu o rană, pe care o acoperim cu o mănușă, ca să nu fie observată, noi trăim în minciună, căci atunci când apăsăm pe ea, oricum doare. Dacă vrem într-adevăr să mergem mai departe, noi înlăturăm acea mănușă și tratăm această rană, ne uităm la ea și o tratăm, chiar dacă este foarte dificil și anevoios. Atunci va rămâne doar o cicatrice frumoasă, care o să arate că a fost vindecat.”
Rădăcini, aripi și visuri- Identitatea care unește două lumi
Poveștile oamenilor care reușesc să-și găsească drumul, în ciuda tuturor obstacolelor, sunt cele care ne inspiră cel mai mult. Există povești care ne arată că viața nu este doar despre locul în care te naști, ci și despre locul în care alegi să-ți lași inima să prindă rădăcini. Elisoa Cynthia este una dintre acele povești care ating sufletul prin puterea lor. Venită din Madagascar, ea și-a găsit aici, în Moldova, nu doar un loc pe hartă, ci o adevărată casă pentru inimă. Greutățile nu au lipsit – diferențe de cultură, dorul de familie, obstacolele pe care viața i le-a așezat în față. Dar ceea ce a motivat-o să meargă mai departe a fost credința că rădăcinile nu se aleg după țară, ci după dragostea pe care o primești și o dăruiești.
Astăzi, Elisoa Cynthia vorbește cu mândrie despre cine este: o moldoveancă din Madagascar. În aceste cuvinte se ascunde o poveste de curaj și iubire, o identitate care unește două lumi aparent îndepărtate. Acest nume nu e doar o formulă frumoasă, ci simbolul unei victorii personale. E victoria unei femei care a transformat dorul în putere, greutățile în trepte de urcare și diferențele în poduri către oameni. Ea nu și-a uitat rădăcinile africane, dar a ales să lase înflorite, aici, în Moldova, aripile unui nou început.
Povestea ei ne arată că, dincolo de granițe și de diferențe, oamenii pot construi punți de lumină. Și că adevărata casă nu este doar locul unde te-ai născut, ci și locul unde ai găsit sprijin, înțelegere și prietenie.
Fiecare pas greu a devenit pentru Elisoa o lecție de curaj. A înțeles că demnitatea nu vine din ușurința drumului, ci din puterea de a nu renunța.
Ea este dovada vie că Moldova are puterea să transforme un străin într-un om al său, iar prin mândria cu care își spune astăzi numele, ea ne amintește că sufletul nu cunoaște frontiere.
Elisoa Cynthia nu doar că a rămas aici, ci a ales să strălucească, arătând lumii întregi că Moldova nu e doar o țară mică, ci un loc unde suflete mari își pot găsi rădăcini și aripi.
Delia DUMITRESCU
