Octavian Caldarari, sau Tavi, după cum îi spun prietenii, s-a născut acum 25 de ani în oraşul Soroca. Vreo trei ani a copilărit la Ocolina, satul străbuneilor lui, după care s-a stabilit cu mama la Bucureşti, unde a locuit până a terminat clasa a cincea. Apoi şi-a continuat studiile la fosta şcoală nr. 4, actualul Liceu Teoretic „Ion Creangă” din municipiul Soroca. Colegii de aici l-au poreclit “românaşul”, pentru că vorbea corect limba română fără rusisme sau accent basarabean. A fost şi unul dintre tinerii care au făcut parte din studioul pentru tineri „Amicus” de la „Sor TV”. Şi-a continuat studiile peste Prut, la Colegiul Național Pedagogic „Carol I” din Câmpulung Muscel, judeţul Argeș. Tot atunci a publicat o carte de poezii într-un tiraj de 350 de exemplare, dintre care i-a mai rămas doar una. A visat de mic să devină artist, să facă filme, să ajungă la Hollywood şi se pare că nu-i prea place să renunţe la vise. Octavian a “dat viaţă” la două personaje, Clovnul Copăcel şi Mimo Poetul, care a fost şi eroul a două dintre spoturile de la rubrica noastră din mediul on-line “Provocarea săptămânii”, iar în continuare vă propunem să-l cunoaşteţi mai bine.
Când și cum ai ajuns la Cluj, şi de ce ai ales anume acest oraş?
După liceu am mers la Cluj la facultate, am ales Clujul pentru că ceea ce voiam eu să studiez găseam doar în două locuri din România la nivelul la care aveam eu așteptări, Cluj-Napoca și București. Bucureștiul a picat din start din listă, pentru că deja cunoșteam orașul și nu eram neapărat fan al ideii de a locui în București, am ales Clujul, inima Transilvaniei. Nu regret nici o clipă și cred că îmi mulțumesc în fiecare zi pentru alegerea pe care am făcut-o. Este un oraș minunat, am simțit din prima clipă că acesta este locul în care vreau să rămân. Iubesc orașul acesta, m-am îndrăgostit de el, are ceva special, încă nu mi-am dat seama ce, cert este că aici am dezvoltat artistul din mine mai mult ca niciodată! La Cluj am făcut un an la Inginerie Electrică și Management, pentru că nu erau locuri la Cinematografie. Al doilea an am intrat la Facultatea de Teatru și Televiziune cu specializarea Cinematografie, Fotografie și Media, acum sunt din nou student la Facultatea de Business, Administrarea afacerilor cu predarea în limba engleză, din cadrul aceleiași instituţii de învăţământ ca și precedenta, Universitatea Babeș-Bolyai.
Unde s-a născut Mimo Poetul?
Mimo Poetul s-a născut la Cluj, a apărut să zicem dintr-o plăcere și o necesitate în același timp. Am început prin a scrie poezii oamenilor pe stradă și cine dorea îmi plătea poezia cu un leu. Apoi am dezvoltat acest personaj pe cât de mult posibil și este încă în creștere. Acum Mimo Poetul are o personalitate, este altcineva decât Tavi, are un alt caracter, reacționează diferit și face mult mai multe decât mine uneori. Îmi place foarte mult acest personaj, pot spune chiar că este personajul meu de suflet. Mimo lucrează acum foarte intens la câteva proiecte simultan, iar eu îl ajut, căci îmi este prieten. Mimo va lansa în curând un volum de poezii semnat de el, un spectacol sub denumirea „ImproMime” și un vlog unde va posta bilunar câte un episod. Cartea este pe punctul de a fi tipărită și apoi lansată în câteva orașe din România, mă gândesc poate chiar și la Chișinău și Soroca. Vlog-ul a fost testat primăvara aceasta cu două episoade pilot ca să vedem care va fi reacția publicului și din ianuarie 2018 începe activitatea online, spectacolul a început deja să fie văzut la diferite evenimente caritabile, iar feedback-ul publicului este promițător.
“De mic am fost o fire nebună și plină de idei crețe, astfel în clasa a 3-a, mi-a plăcut de o colegă de clasă și am fondat o trupă, a fost o chestie care acum mi se pare extraordinar de ridicolă, dar și amuzantă în același timp. Aveam doi colegi care erau pasionați de muzică, astfel eu scriam versuri și împreună cu un coleg care cânta la fluier eram soliști, iar al 3-a coleg cânta la vioară. Nu era o chestie oficială, să fim serioși, eram în clasa a 3-a, dar aveam o denumire, eram „Detectivi îndrăgostiți” și în fiecare pauză repetam și cântam, activitatea asta ne-a ocupat mai mult de un trimestru din pauze. A fost o experiență pe care, cu siguranță, nu o voi putea uita. Din păcate, nu m-am ales cu fata, dar mi-a trecut repede, în clasa a 4-a deja îi scriam poezii unei colege cu doi ani mai mare. Mergeam cu ea la concursuri de recitat poezii să reprezentăm școala, mie nu îmi păsa că e în clasa a 6-a, era drăguță și eu voiam să-i scriu poezii. Pe ideea asta de a scrie și de a oferi poezii pur și simplu oamenilor care îți sunt dragi am mers și merg în continuare”.
Dar cum s-a transformat Mimo Poetul în Clovnul Copăcel?
Nu aș spune că Mimo Poetul s-a transformat în Clovnul Copăcel, mai degrabă s-a creat un personaj în antiteza lui Mimo. Clovnul Copăcel a fost creat când am început colaborarea cu o echipă de entertaineri din Cluj, aveam nevoie de un personaj haios și ridicol, dar bine gândit, așa că l-am creat pe Copăcel. Un personaj care a prins foarte repede la publicul de toate vârstele, dar Copăcel a fost un proiect temporar, a fost ceva ce a rămas acum un hobby ce mi se potrivește foarte bine din când în când.
Ce-i deosebește și ce-i unește pe Clovnul Copăcel și Mimo Poetul?
Asemănări între cele două personaje cred că pot găsi numai una, faptul că ambele au fost create și sunt jucate de mine, în rest avem doar deosebiri. Mimo este elegant, Copăcel este ridicol și amuzant. Mimo este tăcut, celuilalt nu-i tace gura o secundă. Mimo folosește doar elemente alb-negru și roșu, celălalt este o explozie de culori la propriu prin tot ce prezintă.
Ai avut profesori în actorie sau ești autodidact?
După ceva vreme de la apariția lui Mimo, m-am întâlnit cu Cristian Gog, de la el am învățat foarte multe lucruri legate de arta scenei și relația personajului cu publicul. Mimo a avut foarte multe de învățat de la omul de pe scenă, eu de la omul din spatele scenei, lucru pentru care îi sunt extrem de recunoscător. Eu am fost mereu genul de om care după ce ia o idee de undeva, o studiază singur, și practic ideea de bază o iau de la un mentor, apoi sunt autodidact când vine vorba de perfecționare.
[Not a valid template]Ce poate spune un mim fără cuvinte?
Un mim poate spune foarte multe fără cuvinte, de cele mai multe ori spune mai multe decât ar face-o mulți alții cu ajutorul cuvintelor. Vorbim despre expresia feței, limbaj non-verbal, emoții transmise doar prin priviri, gesturi mici și subtile ș.a.m.d. Am avut foarte multe momente în care oamenii au râs cu lacrimi de la câteva gesturi simple sau priviri, au fost și multe momente în care personajul din spatele lui Mimo, adică eu, am plâns. Unul dintre aceste momente a fost atunci când am mers la Clinica de Psihiatrie Pediatrică și Toxicomanie din Cluj-Napoca. Într-o sală nu foarte mare în jur de 30 de copii cu diferite probleme și cu povești terifiante, câțiva doctori de specialitate și câteva doamne puternice cu o inimă mare. Am zis puternice, pentru că trebuie să fii puternic psihic atunci când lucrezi intens și zilnic cu astfel de cazuri sociale. Eu aveam un spectacol de vreo 40 de minute. În timpul spectacolului am observat că o fetiță nu zâmbește deloc la orice aș face eu pe scenă. Nu m-aș fi simțit bine dacă aș fi plecat știind că nu am fost în stare să o fac să zâmbească. Stătea pe ultimul rând de scaune din sală, și părea foarte supărată. Am crezut că este ceva temporar și am zis că, probabil, s-o fi certat cu vreunul dintre colegi înainte de spectacolul meu, din acest motiv nu zâmbește, urma să aflu la final adevărul. Pornind cu această idee în cap, pe final de spectacol, m-am apropiat de ea și i-am întins mâna, am vrut să o iau la dans pe o muzică imaginară, fetița nu a ridicat capul prea mult, așa că m-am pus eu jos ca să-i pot vedea ochii. Era o copilă de vreo 10 ani, blondă cu ochi albaștri pătrunzători. În momentul în care ne-am intersectat privirile, cumva i-am dat de înțeles că vreau să o fac să zâmbească, nu știam ce urmează. În acel moment fetița a bufnit în plâns, am paralizat, nu știam ce să fac și nici ce am făcut, a venit o doamnă ce avea grijă de copii, a încercat să o calmeze, dar nu a reușit. Într-o panică supremă din mintea mea, i-am pus pe toți să aplaude ca să-i atrag atenția, fetița a ridicat capul să vadă ce se întâmplă, în acel moment în fața ei stătea Mimo cu brațele larg deschise și la o a doua intersectare a privirilor fetița a sărit în brațele lui plângând spre a se calma. De data asta o singură privire și imaginea unei îmbrățișări au fost de ajuns ca fetița să îl strângă pe Mimo în brațe atât de tare încât următoarele câteva minute tăcerea a cuprins toată încăperea. După aceea am privit-o din nou pe fetiță în ochi și i-am zâmbit, în momentul acela fetița mi-a zâmbit, m-a îmbrățișat și mi-a dat un pupic pe obraz. Într-un șir de aplauze și zâmbete s-a terminat spectacolul. Se apropie de mine o doamnă care lucra cu copiii și cu lacrimi în ochi îmi spune: „Știți, acea fetiță, i-au murit ambii părinți într-un accident, de când a venit la noi nu am văzut-o niciodată să zâmbească, sunteți prima persoană care a reușit să-i aducă un zâmbet.” Și astăzi trăiesc acel fior pe care încă nu pot și nici nu cred că voi putea vreodată să-l descriu în cuvinte. Este de nedescris. De câte ori îmi amintesc acel moment știu că Mimo va face asta până la adânci bătrâneți. Un zâmbet sincer și o privire caldă alături de o îmbrățișare te pot marca pentru întreaga viață.
Ce crezi că ar trebui să preia Soroca de la Cluj în domeniul activităților cultural-distractive?
Cred că nu doar Soroca, dar și multe alte orașe din România au de învățat de la Cluj când vine vorbe de activități culturale și distractive. Dar ca să revin cu ideea pe Soroca, cred că se vede clar lipsa implicației tinerilor. ONG-urile și voluntariatul sunt cheia multor evenimente de succes din Cluj. Nu spun că asta e tot ce trebuie pentru a face evenimente la acest nivel, spun doar că mai multe ONG-uri susținute de primărie și de consiliul local pot face minuni cu unele proiecte. De asemenea spiritul civic poate fi educat încet, încet mai mult decât o lecție la școală. Implicarea societății este de asemenea un punct foarte important. Eu am învățat o chestie, publicul trebuie educat, la fel și societatea. De aceea cred cu tărie că dacă ar apărea oamenii potriviți, cu ideile potrivite și s-ar crea ONG-urile care să susțină proiectele acelor oameni, Republica Moldova are toate șansele de a crește substanțial la capitolul activități culturale, turism, economie și multe altele. Orașul acesta are un potențial extraordinar, doar că trebuie făcută un pic de „curăţenie” în el.
“Revenirea la Soroca pentru mine a fost un șoc cultural. Când am venit să locuiesc în Ocolina și să învăț la Soroca a fost o adevărată aventură pentru mine. Eu vorbeam pe atunci doar română și engleză, atât cât am reușit să învăț la școală și din mediul bucureștean, nu aveam pic de accent basarabean. În Moldova toate filmele erau dublate în limba rusă, chestie cu care eu personal am o mare problemă, nu suport filmele dublate, muzica în mare parte era rusească, și cam toate jargoanele și ce puteai să vorbești cu oamenii era o combinație între română cu accent basarabean și rusă. Efectiv nu înțelegeam ce mi se vorbește, pe stradă aveam momente în care întrebam lucruri în română și mi se răspundea în limba rusă, a fost groaznic, dar acum mi se pare super amuzant. Dar mediul din Republica Moldova s-a asigurat că în maxim jumătate de an voi învăța accentul și destulă rusă cât să o înțeleg și să pot folosi combinația perfectă de cuvinte pentru a fi înțeles corect de oameni. În clasa a 7-a deja nu puteam să scap de acele cuvinte din limba rusă care efectiv mi-au violat vocabularul”.
Cum a fost pe scena de la I Umor, mai ales că ai primit trei de da în special pentru improvizație?
Wow! iUmor, nu mă așteptam la întrebarea asta direcționată către un singur show. A fost o experiență inedită, a fost pentru prima dată când am participat la o astfel de emisiune-concurs. Am avut ceva emoții, ce-i drept. Când am urcat pe scenă aveam foarte multe emoții, după ce mi-am prezentat numărul pregătit într-un timp record și am ajuns la partea unde spontaneitatea lui Mimo, emoțiile scădeau și adrenalina creștea de două ori mai repede. Cu cât se râdea mai mult în public cu atât deveneam mai încrezător să fac ce știu eu mai bine, să-i fac să râdă fără să mă pregătesc cum să fac asta. După toate momentele de pe scenă și interacțiunea cu jurații am primit cele trei Like-uri. Mă bazam pe asta, adică speram la faptul că voi ajunge să am mână liberă la interacțiunea cu jurații, doar că nu puteai ajunge acolo fără un moment pregătit, așa că a trebuit să fie ambele pe scenă. Când am coborât de pe scenă, am uitat tot ce s-a întâmplat, nu-mi aminteam nimic altceva decât faptul că au fost trei Like-uri pe proiecția din spatele meu. A fost o experiență interesantă și pe care abia aștept să o repet sub alte forme.
Te gândești să revii la baștină cu vreun proiect?
Mă gândesc să revin la baștină pentru niște proiecte și evenimente, am câteva proiecte pe termen lung pentru Republica Moldova, dar este un pic cam devreme să povestesc despre ele. Ce pot spune este că în momentul de față lucrez la fondarea unei entități care se bazează pe creare de conținut artistic și distribuirea sa sub diferite forme. Sunt de acord că sună foarte bizar, dar altfel nu știu cum aș explica nebunia ce este în creștere continuă. Am un film documentar în „stand by” care se va filma la Soroca și în împrejurimi. Ideea e de acum doi ani, dar mi-am dat seama că nu am destulă forță să fac o asemenea producție, am nevoie de mult mai mult. Așa că împreună cu o colegă și bună prietenă am pornit această nebunie ce poartă numele de „Unknown Imagination”, care a început din Cluj și-şi propune să extindă proiectele la nivel internațional, inclusiv și în special în Republica Moldova. Filmul documentar este unul dintre proiecte și pot să vă asigur că nu este singurul ce are ca țintă Republica Moldova.
Îmi doresc să văd cât mai mulți tineri din Republica Moldova, care fac ceva mai mult decât să supraviețuiască, care fac lucruri pentru societate, mi-ar plăcea să văd la cât mai mulți tineri că le pasă. În momentul în care vom reuși să ne gândim la lucruri pentru cei din jur și nu doar la noi vom reuși să evoluăm ca societate și să facem lucruri minunate. Eu mi-am promis că o să mă reîntorc pentru fiecare idee năstrușnică și să fac ceva ca să nu îmi spun că am plecat fără să-mi pese, dar pentru asta trebuie să dezvolt unealta care să mă ajute să fac asta. Acum construiesc unealta împreună cu minunații mei colegi, în curând o vom folosi pentru a aduce imaginația la realitate!
