Soarele răsărise molcom peste satul Șeptelici, iar aerul dimineții era proaspăt, cu miros de pământ reavăn și ciripitul păsărilor. Ludmila Ojog își întinse mâinile către cer și șopti cu recunoștință: „Mulțumesc, Doamne, pentru încă o zi…”. Împreună cu soțul ei, zi de zi, își începe rutina așa – păsările hrănite, iepurașii verificați, purcelul privit cum se joacă prin curte și căprița mângâiată cu blândețe.
Ludmila râde, simțind că viața simplă a satului are frumusețea ei. „Mulțumesc lui Dumnezeu că pot să merg, pot vedea și pot lucra cu mâinile mele”, spune ea.
Gândurile o poartă înapoi, spre copilărie. Era cea mai mică dintre patru surori și își amintește cu drag cum, seara, împreună cu surorile și ceilalți copii din sat, se urcau în livadă și alergau prin grădini, uitând de chemările părinților.
– „Hai, să mai urcăm dealul încă o dată!” striga ea, râzând cu gura până la urechi.
– „Dacă nu, pierdem joaca!”, răspundeau surorile ei, alergând prin iarba înaltă.
Jucăriile erau puține, dar fericirea era mare. Râsete, prietenii și aventuri mărunte. Serile se încheiau cu părinții strigând să vină acasă, iar ea și surorile ei se strecurau printre umbrele livezii, încercând să mai fure câteva minute de libertate. „Ah, ce fericiți eram!”, își amintește cu nostalgie.
Anii au trecut, iar Ludmila a absolvit Școala Pedagogică prin corespondență, în 1984. Visul de a deveni pedagog s-a intersectat cu realitatea vremurilor. A lucrat o vreme în colhoz, iar mai târziu s-a angajat la școală, unde a strâns un stagiu de 36 de ani. „A fost greu, dar mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să contribui și să fiu de folos”, spune ea.
Astăzi, la pensie, zilele ei curg între gospodărie și familia care îi aduce bucurie. Curtea este plină de viață. Găini care se plimbă libere, iepurași care sar printre plante, purcelul care devine vedetă printre vizitatori și căprița jucăușă.
Când copiii și nepoții vin în vizită, casa se umple de râsete și miros de mâncare proaspătă. Pregătirea mesei este un ritual. În oala mare fierbe zeama, pe masă așează plăcintele, iar găluștele abia scoase din apă fac casa să miroasă a copilărie și amintiri. Fiecare bucată de mâncare este făcută cu dragoste, iar bucuria copiilor transformă efortul într-un gest de iubire reciprocă.
Ludmila are doi copii și patru nepoți. Privind familia adunată în jurul mesei, simte că toate greutățile vieții au avut sens. Copilărie plină de peripeții, ani de muncă în colhoz și la școală, zile de bucurie și efort în gospodărie. „Dă Doamne să fie pace și sănătate, și să-și amintească copiii mereu de părinți și bunici”, șoptește ea.
Satul pentru Ludmila nu este doar un loc, ci libertate pură. Aer curat, curte largă, liniște și pace sufletească. „La oraș te uiți pe geam și gata. Aici ai totul – aer, natură, oameni și libertate.”
Ludmila Ojog trăiește o viață simplă, dar plină de sens. Fiecare zi este o poveste. O poveste de sat, de familie și de suflet, care vorbește despre bucuria lucrurilor mici și despre fericirea de a trăi simplu, dar cu inimă mare.
