În una din zilele lui februarie am mers la Vărăncău, acolo unde chiar și râul Nistru face o cotitură spectaculoasă. Printre ogrăzile care se vedeau, căutam o casă aflată între o fântână și un nuc obosit. Acolo trăiește o femeie care cunoaște ce-i asta munca și arta încă de mică. Avuse și un jubileu cu câteva zile înainte, au chefuit cu toții de-a rândul… Am dăruit și noi un buchețel de flori și o îmbrățișare și, pe moment, am uitat de emoții, stres și reținere. Ne-a poftit în casă, ne aștepta o zi lungă de interviu, că așa era pus în plan – de făcut ceva, să fie frumos și în amintirea tuturor.
…Pe doamnă o cunosc toți, de la mic la mare, nu-i om mai ales în satul Vărăncău să nu o cunoască. Ea fiind, Lidia Panici, pe numele de fată Spoială, s-a născut în satul Șolcani, într-o familie unde tata a lucrat în calitate de agronom, iar mama a fost casnică. A mai lucrat o perioadă la grădiniță, în calitate de bucătăreasă. Familia alcătuită din trei copii – ea și încă doi frați, deprinși cu lucrul din fragedă copilărie. Pe vremurile celea, munca era muncă și trebuia de transpirat din greu pentru a avea o bucățică de pâine pe masă.
Când am intrat în casă, mirosea a busuioc uscat și a amintiri coapte. Pe perete, erau înrămate câteva icoane cusute cu mâna ei, pe masă, mă aștepta un album plin cu fotografii care purtau amintirile de cândva. Iar într-un colț, avea pus și acordeonul care o însoțește la concerte, era dornică de a-mi cânta ceva.
„Când eram mică, mă trezeam adesea din somn fredonând. Nici nu învățasem bine a scrie, că știam deja pe de rost cântecele din clasă. Le cântam cu ochii închiși, iar la serbări, învățătorii mă invitau și mă lăsau să cânt. Atunci, când cântam, tăceau și cei mari, nu mai făcea nimeni zgomot…”
Ținea strâns o fotografie, și i se umpleau ochii cu dor când a început să ne povestească. „Aici eram în clasa a treia, împreună cu conducătoarea mea de clasă, Victoria Efimovna, am fost multișori în clasă și eram prietenoși”, spune doamna Lidia…
De atunci, s-a aprins dorința și mai mare. Mai mult decât orice își dorea să rămână aproape de copii. Visa să-i învețe cântece, să le aprindă dorul de muzică. Acel dor curat, cum a fost al ei din copilărie. Tatăl ei avea alt plan – Lidia trebuia să devină contabilă, o meserie respectabilă. Ea îl iubea, îl asculta, dar undeva, în suflet, ceva nu se potrivea, poate pentru că cifrele nu erau note și cifrele nu puteau să cânte.
„Într-o zi, fără să spun ceva, am luat o hotărâre serioasă. Am mers să scriu o cerere. Și, nu o să vă vină să credeți, dar cu o mână mică, dar hotărâtă, am ales să merg la școala pedagogică. Nu a fost un plan bine gândit cu un gest copilăresc, dar gândeam pe atunci deja matur și cu un „da” ferm, am zis că trebuie. Mi-a șoptit visul meu că doar cu așa pași o să devin ceea ce îmi doresc cu adevărat, adică învățătoare de muzică. Tare mi-am dorit să fiu aproape de cei mici în grădinițe, cu pianul și cântecul. Poate că tata nu m-a înțeles din prima și i-a fost dureros de la început, dar el a crezut în mine și știa că eu voi face față dorințelor mele”, mi-a povestit doamna Panici…
Fata lui tata nu s-a abătut de la drumul ei. Ea și-a urmat doar visul. Nu știa că va ajunge să conducă un ansamblu, să coase icoane, să strângă femei din sat și să le învețe cum se păstrează o moștenire care nu se scrie pe hârtie, ci în respirația colectivă a unui neam.
„Ce dacă n-ai scenă? O faci tu. Ce dacă nu vin oamenii? Îi aduni. Ce dacă satul uită? Îl trezești”, își spunea.
Și, cu dorință aprigă, a trezit și satul. Prin doine, prin cântece de jale și hore de nuntă. Prin vocea unor femei care, altfel, n-ar fi urcat niciodată pe o scenă. A făcut repetiții în sufragerie, în camere de școală neîncălzite, în beciuri care răsunau ca niște catedrale.
Când Lidia a început studiile la școala pedagogică știa că pentru a-și urma visul avea nevoie de un instrument muzical – un acordeon. Dar pentru ea, acel acordeon era mai mult decât un simplu instrument, era cheia către o lume nouă, o lume a cântecului și a educației muzicale pe care își dorea să o ofere copiilor.
Însă, prețul acordeonului era un obstacol greu de trecut, era foarte scump. Lacrimile îi curgeau pentru că în sufletul ei se aprinsese o dorință imensă, dar realitatea părea să o împiedice. Tatăl ei însă nu a stat pe gânduri, a plecat la Chișinău. Cu mâinile muncite a fost în căutarea acelui acordeon care să-i deschidă fiicei sale calea spre viitor, a colindat toate magazinele din oraș până când, în cele din urmă, a găsit instrumentul dorit.
Prețul? 450 de ruble – o sumă enormă pentru acele vremuri, când salariul său era doar 200 de ruble. Dar pentru el, prețul nu conta. Când Lidia a primit acordeonul, era ca și cum s-ar fi aflat în al nouălea cer. Cu instrumentul în brațe, a început să meargă la toate grădinițele unde lucra, cântând și învățând copiii cântece noi.
Anii au trecut, dar clapele acelui acordeon vechi și drag a rămas o constantă în viața ei. Astăzi instrumentul este păstrat cu grijă, aproape ca o comoară de familie. Oricât de multe s-ar schimba, Lidia știe că acel acordeon a fost începutul unei călătorii care a modelat întreaga ei viață.
Răsfoia și răsfoia fotografiile, amintirile și dorurile de colegi… În 1979, a finisat studiile la colegiu și a primit o îndreptare să plece să muncească în raionul Camenca, satul Târgul Vertiujeni, că așa era pe atunci… Dar își dorea să fie mai aproape de casă, își găsise ceva prin raionul Drochia. La Drochia nu puteau să o primească, fără documentul de trecere dintr-un raion în altul. Nu i-a reușit această schimbare, deoarece nu erau înlocuitori.
„Tare am suferit prima perioadă, nu voiam să mă duc de acasă, de lângă părinți, frați. Dar, cu timpul, m-am deprins, viața mergea înainte și trebuia să lucrez, iată așa am ajuns în Târgul Vertiujeni. Îmi amintesc, când prima dată m-am dus, la 1 septembrie, acolo la lucru, aveam puține ore, dar eram mulțumită pentru că voiam să fiu cât mai aproape de Soroca… Cu timpul, mi s-au adăugat câteva ore de desen… Nu am lucrat mult timp acolo pentru că mi-am întâlnit soțul…”
A făcut o pauză, ca și cum ar fi avut un nod în gât, și-a adus aminte de anul 1982. În acel an, îl născuse pe primul băiat și, cumva, între iubirea de mamă și dăruirea față de muncă, nu a stat să aleagă mult. A pornit la drum cu căruciorul — cinci kilometri dus, cinci întors. Zi de zi. Fără a se plânge, fără pauze. Așa erau vremurile, nu se stătea acasă trei ani cu copilul, se muncea. Se trăia mai greu, dar parcă mai cu rost.
Așa a început marea călătorie prin cele trei sate: Slobozia Cremene, Slobozia Vărăncău și satul de baștină. 10 kilometri pe jos, apoi înapoi, apoi din nou la drum — uneori la grădiniță, alteori în locul unei colege. Nu conta unde era nevoie, conta că era acolo.
Cu mâinile ocupate de partituri și cu sufletul mereu deschis pentru copii, Lidia Panici 45 de ani a dedicat acestei meserii. A trecut prin 10 colective, dar peste tot a lăsat aceeași amprentă – dăruirea aceea discretă, care nu cere aplauze, ci doar recunoștință tăcută.
Prin anii 1990-1992, erau un grup de oameni tineri și talentați care și-au dorit mult să facă o schimbare. Doamna Panici, a venit cu ideea că ar trebui de format un ansamblu în sat, că lumea nu prea avea idee pe atunci de formații.
„Tot mai des, auzeam în republică că începeau să activeze ansambluri pe lângă casele de cultură. Așa s-a primit, că palatul de cultură a fost doar în satul Slobozia-Cremene, în Vărăncău nu am apucat casă de cultură. Aveam repetiții pe unde apucam, ba la mine acasă, ba la altcineva, ba într-un hol… Împreuna cu doamna directoare de la școala muzicală din satul Vărăncău, Eleonora Belous, am început a căuta persoane prin sat și hai să ne adunăm, să învățăm cântece, să facem repetiții… Pe vremea ceea erau oameni care acum nu mai sunt, oameni care cunoșteau cântece vechi, din trecut…Toate aceste cântece am început să le scriem într-un caiețel, iar după aceasta ne adunam la repetiție și le prelucram…”
Totul a început simplu. Câteva femei din sat, o dorință comună și câteva cântece știute din copilărie. Nu era sală de repetiții, nici sprijin de nicăieri, dar era voință. S-au adunat doamnele în anul 2000, într-o cameră, într-o casă, și-au început să cânte. Întâi pentru suflet, apoi și pentru sat.
Doamna Lidia a fost printre cele care au strâns firul și au țesut din el o legătură – o formație. La început activau doar din inițiativa proprie. Timp de doi ani au cântat prin sat, au mers dintr-un loc în altul cu vocea lor, cu tradiția în brațe și fără nimic pregătit în spate. Apoi, în 2002, au fost chemate la atestare și de atunci au devenit „colectiv model”.
„Nu era suficient să cânți bine, trebuia să arăți ca o păstrătoare de tradiții. Așa am început să coasem costume, broboade, stănuțe. Nu am așteptat ajutoare sau sponsori, dar am cumpărat singure materialele necesare pentru a coase costume. Și iată așa, zi cu zi, a crescut ansamblul nostru – cu trudă.”
După ce și-a pierdut soțul, doamna Lidia a simțit nevoia să se agațe de ceva care să-i aducă liniște. A regăsit în broderie nu doar o ocupație, ci un sprijin. A început cu o icoană a Maicii Domnului, cusută cu răbdare și dor, pe care a așezat-o în cameră…
Ani buni nu mai cususe. Viața o luase cu valul — muncă, griji, copii, drumuri. Însă doamna Ada Botnaru i-a reaprins dragostea pentru ac și pânză.
Pe lângă talentele pe care le posedă are și multe hobby-uri. Unul dintre aceste fiind – colecționarea figurinelor zodiacale.
„Înainte de Anul Nou, în fiecare an, îmi place să cumpăr animăluțele care simbolizează anul care vine. Și iată că anul care deja s-a început, este anul șarpelui, am găsit și am procurat, și acum o țin în colecție. Acolo, pe raft, sunt toate figurinele zodiacale a anilor care au trecut…”
Anii au fugit și fug, dar în glasul Lidiei încă mai vibrează aceeași emoție ca în copilărie, când cânta pentru prima dată în fața clasei. În spatele fiecărui cântec a pus o parte din ea — bucurii, dureri, drumuri lungi, oameni dragi care au venit și au plecat. A cusut în sunet ceea ce alții cos în cuvinte sau în rugăciuni.
A cântat în timp ce creștea copii, a cântat când oboseala îi înmuia pașii pe drumuri de țară, a cântat după ce și-a pierdut sprijinul vieții — soțul. A cântat când inima i-a fost grea și când colectivul era mic, dar visul mare. Cântecul a fost mereu acolo — o ancoră în vânt, un adăpost în furtună, un altar al propriilor emoții.
… Astăzi, privind în urmă, nu vorbește despre trofee, diplome și nici despre aplauze. Vorbește despre ceea ce i-a ținut sufletul viu. „Dacă n-ar fi fost cântecul, m-aș fi pierdut”…
