Pentru milioane de oameni, războiul din Ucraina a însemnat statistici, imagini și titluri de știri. Pentru Aliona Krasnozhon, războiul a avut sunetul sirenelor de la ora cinci dimineața și imaginea unui Kiev gol, întunecat și cuprins de panică. Originară din Republica Moldova, femeia și-a construit viața în Ucraina timp de aproape 20 de ani. În doar câteva ore, tot ceea ce construise s-a transformat în frică și nesiguranță.
În dimineața în care războiul a început în Ucraina, Aliona Krasnozhon dormea pentru prima dată în casa pe care o cumpărase după o viață întreagă de muncă. Era februarie 2022. Cu doar câteva ore înainte, ea și soțul ei își aduseseră ultimele lucruri în noua locuință de lângă Kiev. Casa mirosea încă a vopsea proaspătă și a începuturi noi. După ani de muncă în piețe și buticuri, după sacrificii, drumuri și o viață trăită printre griji, Aliona simțea că, în sfârșit, viața îi oferă liniștea pe care o căutase atât de mult. Dar liniștea a durat doar câteva ore.
„Dormeam la etajul doi. Era cam ora cinci dimineața când am auzit un zgomot puternic. Parcă trecea ceva pe deasupra casei. Nu înțelegeam ce se întâmplă pentru că era întuneric. După câteva secunde, am auzit exploziile. În câteva minute, casa nouă s-a transformat din vis în frică. Ne-am ridicat speriați. Am luat ce am găsit pe noi. Nici documentele nu le aveam pregătite. Am fugit așa cum eram, fără bani, fără nimic.”
În apropiere căzuse deja o rachetă. Cerul începea să lumineze nu de la răsărit, ci de la explozii. Pentru Aliona, aceea a fost prima zi în care a simțit războiul „pe pielea ei”.
Astăzi, când povestește despre acea dimineață, vocea îi tremură aproape la fiecare propoziție. Nu pentru că nu ar putea vorbi despre asta, ci pentru că încă trăiește acolo, în acea dimineață de februarie, în fiecare zgomot care o sperie și în fiecare sirenă care îi răsună în memorie.
Aliona s-a născut în satul Băxani, într-o familie cu oameni muncitori. Copilăria ei a fost una tipică satului moldovenesc de altădată. La doar 17 ani s-a căsătorit și s-a mutat în satul Șeptelici. Acolo a finisat școala medie. Un an mai târziu a devenit mamă. La 18 ani o aduce pe lume pe fiica Cristina. Mai târziu, viața de familie nu semăna cu ceea ce își imaginase. „Căsătoria mea nu a fost frumoasă și fericită. Atâția ani cât am trăit în căsnicia aceea puteam să scriu multe cărți.”
În acea perioadă a înțeles că singura cale prin care își poate schimba viața este munca. Așa a ajuns în Ucraina. La început a mers datorită mamei sale, care îi arătase că acolo oamenii puteau câștiga mai bine și își puteau construi un viitor. A muncit aproape 20 de ani într-o bază comercială mare. A avut două buticuri și și-a construit traiul prin muncă grea, zi după zi. „Munceam pentru copilul meu. Voiam ca fata mea să aibă studii și o viață mai bună.”
Cu timpul, viața ei s-a schimbat. În urmă cu opt ani, Aliona s-a recăsătorit. A întâlnit un bărbat care i-a oferit ceea ce nu cunoscuse până atunci — grijă, sprijin și liniște. Împreună și-au construit viața în Ucraina.
În casa nouă cumpărată, au dormit doar câteva ore, iar apoi, a începui războiul. După primele explozii, au fugit spre Republica Moldova. La frontieră însă nu au fost lăsați să treacă fără acte. Au fost nevoiți să se întoarcă înapoi spre Kiev pentru documente.
„Era fum peste tot. Drumurile erau închise. Navigatorul ne ducea pe niște drumuri rele, prin hârtoape. Ne întorceam iar înapoi. Oamenii dormeau în mașini, plângeau, așteptau. Am memorat totul… Când ne-am întors după documente, pentru prima dată am văzut Kievul gol. Era ora 12 noaptea fără lumină și fără oameni. Ca într-un film de catastrofă. Să simți războiul pe pielea ta e foarte greu.”
În ultimii ani a făcut de multe ori naveta Moldova–Ucraina. Mergea și revenea. Încerca să păstreze viața pe care și-o construise acolo. Dar spune că omul nu se poate obișnui cu frica.
„Eu nu mai aud ciripitul păsărilor. Aud sirenele. Nopțile în Ucraina au devenit nopți de alarmă. La trei sau patru dimineața, sirenele ne trezesc din somn. Fugi dintr-o cameră în alta, cobori în subsoluri și aștepți. Nu știi unde să te ascunzi.,..”
Femeia spune că psihicul ei a fost afectat puternic. A ajuns la spital și a urmat tratamente. Chiar și acum tresare la orice zgomot.
„Dacă se aude o mașină sau un sunet mai tare, îmi pare că vine ceva deasupra capului. Trauma războiului s-a lipit de mine în tăcere. Iar lumea de acolo, s-a deprins. Se aud sirenele și oamenii merg mai departe. Numai Dumnezeu știe unde va cădea următoarea rachetă.”
Printre toate aceste frici, Aliona a găsit o modalitate de a merge mai departe. Anul trecut, de ziua ei, a primit un buchet de flori neobișnuit. La început a crezut că sunt artificiale. Dar florile erau făcute din zefir. Cadoul era însoțit și de un certificat pentru un curs de „zefir florist”.
A început să meargă la cursuri. Ziua învăța, iar seara căuta unde să cumpere ingredientele și instrumentele necesare. Treptat, din piureuri de fructe, în mâinile ei au început să apară flori delicate din zefir.
Astăzi, pasiunea pentru florile din zefir este mai mult decât un hobby. Este o formă de liniște. O terapie tăcută pentru o femeie care a trăit prea mult timp cu frică. În fiecare floare pe care o creează se regăsește ceva din propria ei poveste — fragilitate, răbdare și puterea de a merge înainte.
