Interpreta Irina Rimes este cunoscută de mai bine de un deceniu de soroceni, iar în ultimii ani este tot mai îndrăgită de românii de pretutindeni și nu numai. “Steluţa soroceană” a ajuns sus, în topurile celor mai cotate posturi de televiziune şi radio, iar cântecele scrise de ea au devenit în scurt timp îndrăgite în diferite colţuri ale Ţării. Până a studia la Academia din Chişinău, a absolvit “academia” studioului “Bravo Star” din Soroca, fiind discipola muzicienilor Ludmila şi Valeriu Ceban.
Şi fiindcă lucrurile bune se fac împreună, ideea altui sorocean de-al nostru, Vitalie Dubciuc, de a veni cu un concert la Soroca s-a şi înfăptuit. Aşa că sala de concerte a Palatului de Cultură a fost transformată la 22 martie într-o scenă modernă de către echipa ” DVV Show”. După recital am discutat cu Irina despre muzică, orașul adolescenței sale, oamenii dragi care au ajutat-o și multe altele…
– Mă simt ciudat, aş vrea să am timp pentru toată lumea care vine la mine, pentru toţi copiii, pentru toţi colegii, profesorii, prietenii. Aş vrea să am timp pentru toţi, şi mă simt vinovată că nu am timp. Mie mi-a fost frică să vin, pentru că m-am gândit că oamenii n-or să vină la concertul meu în număr destul de mare. E o producţie mare ce-am făcut noi, necesită foarte mult timp, am stat şi am repetat mult acest concert. L-am gândit special pentru publicul de acasă, pentru că de obicei avem un concert mult mai scurt. A fost o producţie interesantă, lucrată, şi mă gândeam că oamenii nu vor fi atât de receptivi şi îmi era frică să vin acasă. Îmi era frică să întâlnesc oamenii care îmi vor reproşa ceva, poate că n-am fost destul de prezentă în viaţa lor. Profesori care să-mi spună: dar de ce nu ai venit să ne vizitezi?, şi eu să le explic: ştiţi, am fost ocupată, am avut de construit ceva. Dar nu s-a întâmplat asta, am întâlnit doar oameni frumoşi, oameni care m-au întâmpinat cu flori, cu aplauze, cu mult mai mult decât m-am aşteptat. Cu mult mai mult decât merit. Şi este extraordinar.
– Cum a fost adolescenţa petrecută în Soroca?
– Eu am copilărit la ţară, în curtea părinţilor, dar am venit la Soroca din clasa a 7-a sau a 8-a, eu nu mai ţin minte, dar ştiu că am avut o adolescenţă foarte frumoasă cu oameni drăguţi. Toate prostiile au fost făcute în Soroca – am fugit de-acasă, am petrecut, am fost la discotecă. Am locuit la gazdă, întâi cu doamna Clava şi apoi cu doamna Maria. A fost interesant. Eram înconjurată numai de oameni frumoşi. Asta se întâmplă şi acum, mi-am format un obicei. Mi-ar plăcea să vin mai des, doar că am un program destul de încărcat. Atât de încărcat încât nu reuşesc să ţin legătura cu părinţii mei şi familia aşa cum mi-aş fi dorit. La mine acasă, în curtea mea, nu am fost de un an de zile sau de un an şi jumătate, darămite să vin la Soroca. E cam complicat, dar eu îmi promit mie în fiecare lună sau la trei luni că o să-mi fac timp şi o să vin. Şi acum la fel promit: promit mie că o să-mi fac timp şi o să vin. Părinţii mei au fost mereu în spatele meu, m-au ajutat şi au avut grijă de mine, dar cumva plecând de acasă de la 14 ani, Soroca a devenit oraşul în care eu mă simt acasă.
– Cine au fost cei care te-au ajutat de la început în pregătirea ta pentru lumea muzicală?
– Nu este un secret că eu am fost învăţăcel la doamna Liuda şi domnul Valeriu şi puteţi să mă corectaţi să-i ziceţi Ludmila, pentru mine doamna Liuda aşa a fost mereu şi aşa o să fie. Este doamna care stă în faţa scenei şi arată aici aşa, acolo deschide gura, aici trebuie să cânţi aşa, gura mai mare, pune suflet, desfă diafragma. Şi multe alte gesturi care ne ajutau cumva să cântăm mai bine pe scenă. Noi ne inhibam, eram copii mici. Eu am terminat şcoala lor, sper că am absolvit-o bine, sper că ei sunt mândri de mine. Şi o să încerc să-i fac şi mai mândri.
– Se spune că este mai greu să menţii o cetate decât să o cucereşti. Cum este să te menţii în topurile muzicii uşoare româneşti?
– Cred că este vorba de oamenii din jurul tău, de noroc, de gândire pozitivă. Şi nu doar de gândire pozitivă, ci de gândire în general. De a putea să fii tu criticul tău cel mai mare. Să-ţi dai seama unde greşeşti, ce greşeşti şi să încerci să devii mai bun. Eu nu ştiu dacă am reuşit, eu nu aş putea spune nici până în ziua de azi care este secretul succesului sau de ce am reuşit, cum am reuşit. Aşa a fost să fie. Imaginează-ţi că vinzi roşii în piaţă, la început cumpără unul-doi şi pe urmă toată lumea află că roşiile tale sunt bune şi dau buluc peste tine să-ţi cumpere toate roşiile şi trebuie să le faci faţă tuturor. Şi trebuie pentru că vrei, pentru că asta ţi-ai dorit. Cam aşa este.
– Unii interpreți pun accentul pe poezie, alţii pe ritmul muzicii sau alte elemente. Tu pe ce mizezi?
– Eu pe text, pe sinceritatea muzicii, pe simplitatea ei. Pe sinceritatea nu numai a muzicii, ci şi a personajului care cântă această muzică. Pentru că e aiurea să fii un om ipocrit şi să cânţi o muzică sinceră, adică nu se pupă una cu alta, nu are nici o legătură. Şi atunci nu eşti credibil. Cred că cel mai bine e să fii credibil şi atunci muzica ta devine credibilă indiferent că e despre ritm, despre text, despre orice altceva.
– Ai împărţit din cântecele tale şi altor colegi de scenă, cum ar fi Raluka, Inna, Antonia, Alina Eremia, Andra ş.a. De ce?
– Aveam un volum mare de produs, un volum mare de muncă şi atunci nu puteam să-l ţin doar pentru mine, trebuia să-l împart cu cineva. Şi cam asta am făcut.
– De când nu ai mai fost pe la Soroca?
– De mult, de foarte mult timp, de câţiva ani. Am vrut azi să mă duc la liceu, dar nu am reuşit, am ajuns mai târziu decât am preconizat şi a trebuit să facem probe până în buza concertului, până a trebuit să începem. Aş fi vrut să vizitez liceul, aş fi vrut să vizitez părinţii uneia dintre prietenele mele din liceu, Daria. Aş fi vrut să vizitez mulţi oameni.
– Ce mesaj ai pentru cei de acasă?
– Eu vreau să le mulţumesc tuturor celor care au venit la concertul meu, vreau să le mulţumesc tuturor celor care au crezut în mine. Au investit idei şi timp în mine, încredere. Vreau să-i mulţumesc acestui oraş pentru că mi-a fost casă şi pentru că mă întorc la el cu drag.
