Acest bărbat înalt şi frumos este bine cunoscut sorocenilor, or, Ion Traistă este, poate, unicul orb din Moldova, care se isprăveşte cu toate lucrările fără însoţitor, dar şi mai participă activ în viaţa culturală a societăţii…
– Domnule Traistă, sorocenii vă cunosc mai mult ca muzician, dar mai puţin ca om. Ce ne puteţi spune despre, să zicem aşa, biografia D-voastră?
– Sunt un moldovean născut îndată după război, în anul 1946 în s. Tabani, r-l Briceni. Soarta grea m-a dus în oraşul Lvov în-că de la vârsta de 5 ani. Acolo am copilărit, am mers la şcoală şi acolo mi-am pierdut vederea. De Moldova îmi era foarte dor, dar rar veneam pe acasă. Până la urmă m-am decis să revin în ţară, fiindcă aşa-i omul – se trage acolo unde s-a născut. Întâmplător, prin anii ’60 ai secolului trecut, am ajuns la Soroca şi… am început toate de la zero. Am început să lucrez la Societatea orbilor, iar de muzică aproape că nu mă ocupam. În cazul meu se poate spune altfel – muzica mă iubea pe mine, iar eu – nu prea. Pe urmă (probabil, aşa a vrut viaţa) m-am învăţat să cânt la armonică, ba mai umblam şi la fanfară. Dumnezeu mi-a dat şi o voce foarte bună, şi după un concert prezentat la Societatea orbilor am fost aplaudat vreo zece minute. Ţin minte piesa cu care m-am „lansat” atunci – „Hei, mambo, mambo italiano” – piesă care astăzi revine la modă. Atunci am înţeles că muzica este vocaţia mea şi nu trebuie să risipesc talentul. În scurt timp devenisem un oaspete des şi dorit al Palatului de Cultură. Lucram şi la Colegiul cooperatist, condus de regretatul Mihail Prisacari, care pe atunci era situat în centrul oraşului. Unii chiar mă invidiau că lucrez în 2-3 locuri… În curând m-am căsătorit şi vreau să spun că soţia m-a înţeles şi m-a susţinut întotdeauna. Or, pe atunci începusem deja să cânt pe la nunţi şi cumetrii. Apoi, împreună cu alţi băieţi, am format ansamblul „Chitările Nistrene”, conducător fiind talentatul Saul Iţcovici. Am fost prin nume-roase turnee, inclusiv Ţările Baltice. Pe atunci eram „prima vioară”, şi dacă spectatorii nu mă chemau la „bis”, credeam că ceva nu e bine. Ulterior am absolvit şi Colegiul de arte din Soroca, fiindcă fiica mea absolvise Colegiul de medicină şi nu doream să rămân în urma ei… De altfel, am lucrat prin toate localurile de distracţie de atunci – hotelul „Nistru”, baza turistică „Victoria”, cafeneaua Izvoraş. Paralel munceam în calitate de lăcătuş-asamblor şi stanţator la Societatea orbilor. Să mai spun că ansamblul condus de mine a ocupat, în anul 1966, locul doi în oraş. Mă mândresc foarte mult cu faptul că pe Ion Traistă îl cunoaşte nu numai Soroca, dar şi o jumătate de Moldovă. Cunoscătorii îmi zic „omul-orchestră”, rar cine în Moldova cântă de la jazz până la romanţă… În ultimul timp locuiesc ba la Soroca, ba la Chişinău, unde oamenii au o atitudine deosebită faţă de mine. Recent, bună-oară, am fost invitat la Sala cu orgă pentru a interpreta câteva piese în limba italiană. Să vă mai spun că cunosc 5 limbi – româna, poloneza, ucraineana, rusa şi germana. Dacă ar fi cazul să trăiesc într-o ţară străină, aş învăţa, la sigur, şi acea limbă.
– Să înţeleg că aveţi o familie fericită.
– Dumnezeu mi-a dat o soţie bună pe nume Nadejda şi două fiice minunate – Angelica şi Steluţa. Ştiu că şi pe D-voastră vă interesează dacă copiii mei sunt văzători, de aceea vă spun (deşi pentru mine aceasta este o întrebare dureroasă) că nici eu, nici soţia nu suntem orbi de la naştere, deci fetele noastre nu sunt bolnave. Prima fiică a absolvit Colegiul de medicină din Chişinău şi a lucrat felcer la „Salvare”. Când au început timpurile grele, a plecat, la propunerea mea, în Ger-mania, unde lucrează după specialitate. Cea de-a doua fiică studiază la Universitatea din Chişinău, doreşte să devină manager… Sunt satisfăcut de viaţă, copiii îmi sunt sănătoşi, iar aceasta este cea mai mare bogăţie. Soţia deja este pensionară.
– D-voastră sunteţi, poate, unicul nevăzător care vă deplasaţi prin oraş fără însoţitori. Cum vă descurcaţi?
– Eu cred că sunt unicul orb din ţară care se deplasează peste tot fără a fi însoţit. Când am venit la Soroca, mi-am dorit cel mai mult să fiu ca toţi oamenii, să nu mă simt complexat din cauza handicapului. Noaptea ieşeam din cămin şi cutreieram oraşul. Când mă rătăceam, când găseam drumul. De altfel, pentru mine nu este o diferenţă între noapte şi zi. Astăzi pot spune că-mi cunosc tot oraşul şi suburbiile lui. De la Ocolina până la Soroca Nouă mă deplasez în două ore. Am un auz şi miros foarte dezvoltat, deseori fetele îmi spuneau că nu simt că eu sunt orb. Deseori eu le spun prietenilor: când le este greu, să se gândească la mine. Şi cititorilor „OdN” ţin să le spun că viaţa este grea, dar nici uşoară n-a fost vreodată. Personal îl rog pe Dumnezeu să mai pot cânta şi să nu stau pe spinarea copiilor.
– Ce ne puteţi spune despre atitudinea statului faţă de oamenii orbi?
– Sunt unul dintre puţinii orbi care lucrează şi nu umblă cu cerşitul prin piaţă. Este dureros să recunosc, dar faţă de orbi se simte o indiferenţă totală. Poate, unul dintr-o mie este la fel de descurcăreţ ca mine, în rest, viaţa oamenilor este foarte grea. Am avut noroc de oameni buni, ca-re mi-au oferit un loc de lucru – domnii Mihai Balan, Arcadie Suru, Vitalie Talmaci, Constantin Volniţchi, Anastasia Dubina. În Soroca sunt 24 de orbi, care stau acasă cu lunile, statul ne ajută numai cu declaraţii, iar în realitate oamenii bolnavi sunt nevoiţi să lucreze în condiţii foarte grele. Şi, la urma urmei, ce poţi face astăzi cu un salariu de 200 de lei sau cu o pensie de 300 de lei?
– Vi s-au întâmplat lucruri hazlii în viaţă?
– S-au întâmplat, şi ni o dată… Deseori, umblând noaptea prin oraş, dădeam de oameni chercheliţi, care dormeau direct pe stradă. Îmi aduc aminte cum veneam noaptea de la Ocolina şi la o răscruce am dat de ceva viu – am crezut că este un om, dar în realitate era un câine mare. Au fost şi cazuri când eu am ajutat oamenii aflaţi în stare de ebrietate să ajungă acasă, pe când, în mod normal, trebuia să se în-tâmple tocmai invers.
– Domnule Traistă, ce gen de muzică preferaţi?
– La începuturi foarte mult am iubit (dar iubesc şi acum) jazz-ul, pe urmă, însă, am îndrăgit şi toate celelalte genuri. Am în re-pertoriu şi romanţe, şi piese interpretate de Luciano Pavarotti.
– Ştiu că aveţi şi piese mu-zicale dedicate oraşului Soroca.
– La puţin timp după ce m-am stabilit la Soroca, am compus piesa „Dacă tu trăieşti la Soroca”. Am scris-o în limba rusă, fiindcă atunci nu cunoşteam româna… Am mai scris cântece dedicate domnilor Balan şi Volniţchi. Dacă doriţi, vă scriu un cântec şi D-voastră. Apropo, la jubileul de 500 de ani al or. Soroca am scris o piesă care, însă, a rămas în afara atenţiei.
– Ce mesaj le-aţi transmite cititorilor „Observatorului de Nord”?
– Cel mai mult le-aş dori tuturor oamenilor sănătate şi să preţuiască faptul că pot vedea lumina zilei.
– Mulţumesc pentru interviu. Sănătate şi putere în continuare.
Consemnare, Vadim Şterbate
octombrie 2004
