Fiecare femeie poartă în ea o poveste. Unele sunt pline de lumină, de bucurii simple, de iubire și siguranță. Altele însă sunt povești care dor, povești grele, strigătoare la cer, ascunse adânc în suflet de teamă, de rușine sau dintr-un instinct de a proteja pe alții.
De ce ar trebui să rupem tăcerea? Pentru că fiecare zi petrecută în frică este o zi furată din viața noastră.
Timp de opt ani, eroina poveștii mele a trăit un coșmar cu ochii deschiși. Opt ani în care fiecare zi începea cu teamă și se termina cu durere. Opt ani în care bărbatul care îi promisese iubire i-a oferit doar pumni, urlete și umilințe. Nici măcar atunci când purta în pântec viață, nu a fost cruțată. Cu mâinile pe burtă, rugându-se să își protejeze copilul nenăscut, primea lovituri care și până azi i-au lăsat răni adânci în suflet. Este o ființă atât de fragilă, că ați crede, la prima vedere, că orice vânt mai puternic ar putea s-o doboare. Nimeni însă nu știe câtă durere a dus pe umeri, în câte nopți a plâns fără să-și audă propriul suspin, în câte momente a vrut să renunțe, dar nu a făcut-o. Doina este o tânără care nu și-a ales destinul, dar a ales ce face mai departe cu el. Iar povestea ei, spusă cu sinceritate și durere, devine un semn: că tăcerea trebuie frântă, că violența nu trebuie ascunsă, că nicio femeie nu este singură. Chiar dacă drumul e greu, fiecare poveste spusă rupe câte o verigă din lanțurile care au ținut femeile captive prea mult timp.
Veți cunoaște această femeie pe cât de firavă, pe atât de puternică, dar nu înainte de vă îndemna să reflectăm pentru puțin despre cel mai frecvent întâlnit fenomen în zilele noastre – violența, pentru care încă nu a fost găsit cel mai bun vaccin, dar unul din ingredientele principale rămâne a fi ruperea tăcerii.
Când tăcerea spune mai mult decât cuvintele
În fiecare zi, în spatele ușilor închise, mii de femei trăiesc o tăcere grea — o tăcere plină de teamă, rușine și durere. În spatele zâmbetelor obosite, în spatele privirilor plecate, se ascund povești nespuse — povești despre teamă, despre durere, despre un „acasă” care a devenit o închisoare. Pentru prea multe dintre ele, violența a fost transformată în destin, iar suferința, într-o lecție de „răbdare”.
Pentru ele, violența nu mai e un strigăt, ci un destin tăcut pe care au fost învățate să-l accepte. Unele cred că așa trebuie să fie iubirea, altele nu mai găsesc puterea să creadă că pot fi salvate. Fiecare poveste spusă, fiecare glas care rupe tăcerea, este o lumină aprinsă într-un întuneric care, prea mult timp, a fost ignorat.
Și totuși, într-o zi, una dintre ele găsește curajul să-și ridice privirea și să spună: „Ajunge.” În acel moment, din durere se naște puterea. Vă îndemn să vă înarmați cu puțină răbdare, pentru a afla povestea Doinei, o mamă tânără de 32 de ani, care-și crește cei trei copii de una singură, cunoscând de mică, ce este suferința și durerea.
Crescută în umbre, fără brațe care să o protejeze…
Născută într-o familie de oameni simpli de la țară, de mică nu avuse parte de o copilărie fericită, căci numai la doar 8 luni, a rămas fără mamă. Încă fiind în pântecele mamei a simțit pumnul greu al umilinței, căci mama sa fiind însărcinată, era adesea bătută de soț, din cele povestite de sora mai mare a mamei, mătușa Larisa. Astfel Doina a fost martorul involuntar al violenței, încă fiind în pântecele mamei, care avuse o naștere foarte grea., după care s-a îmbolnăvit și timp de 8 luni a stat în spital. În această perioadă grea pentru mama Iulia, soțul nu a vizitat-o nici o dată și nu a venit măcar să întrebe cum se simte. Și atât timp cât ea se lupta între viață și moarte, cu copil nou născut rămas în grija mamei sale, soțul se căsătorește cu altă femeie. Trist și revoltător! Cum se poate să-ți lași soția atât de bolnavă pe patul de spital, neștiind ce poate aduce ziua de mâine și să te dai în aventuri amoroase, fără nici o umbră de regret și rușine?
A murit mama și murise și ultima speranță pentru Doina, care avea doar 8 luni și încă nu știa cât de crudă este viața. Mama plecase în lumea celor veșnice, urmând să o vegheze din ceruri, căci viața de mai departe a Doinei nu avea nici o rază de lumină…
Dar cel mai groaznic a fost faptul, că la ceremonia de înmormântare a mamei, venise și tatăl împreună cu noua soție, care era însărcinată. Tare s-au mai mirat atunci oamenii din sat. O femeie din măhală când l-a văzut a spus: „Scoală, Iulie, că tocmai acum bărbatul și-a amintit de tine și a venit să te vadă!”
Dar tatăl se pare că nu venise să-ți plângă fosta soție, dar venise cu alt scop. El a știut că mama lucrase la o fabrică de conserve din oraș, și era una din lucrătorii fruntași, iar după moartea ei, directorul fabricii a zis că va oferi ajutor familiei. Tatăl intenționa să o ia pe fiică în noua familie, ca să poată beneficia de acest ajutor, dar nu a putut, pentru că bunica (mama Doinei) nu i-a permis.
„Aveam doi anișori când a murit bunica, – spune cu durere în suflet Doina. – În afară de sora mai mare a mamei, mătușa Larisa, nu mai aveam pe nimeni, sub aripă cărui aș fi putut să mă simt în siguranță. Atunci, la înmormântarea bunicii, tatăl meu făcuse din nou o tentativă să mă fure, dar a fost prins de soțul mătușei și l-a oprit. Dar, pentru că era tatăl meu, totuși, conform legii, trebuia să locuiesc cu unul din părinții rămași în viață. Astfel, până la vârsta de 4 ani, am trăit cu tata și mama vitregă.”
Astea povestind, Doina a simțit cum se făcuse un nod în gât, lăsându-se o tăcere adâncă. Cum a trăit acești doi ani în familia tatălui, prin ce greutăți a trecut această fetiță, la o vârstă atât de fragedă, este greu de explicat în cuvinte. Mama vitregă adesea o pedepsea, luând-o la bătaie pentru lucruri de nimic.
Doar doi ani – vârsta în care un copil abia începe să descopere lumea, să își croiască primele cuvinte, să se joace fără griji, să caute brațe care să o protejeze. Dar ea nu a găsit brațe. A găsit lovituri. Și tăcere.
Mama vitregă o privea cu un amestec de răceală și nemulțumire, ca și cum prezența ei era o greșeală care trebuia pedepsită. O certa pentru lucruri, pe care nici nu le putea înțelege, pentru gesturi nevinovate, pentru copilăria ei prea mică, provocându-i suferință și durere. O pedepsea pentru „neascultare”, pentru „obrăznicie”, cuvinte mari pe care un suflet atât de mic nu avea cum să le cunoască.
Și totuși, femeia le rostea cu o siguranță crudă, convingând tatăl că fetița era problema. Dar ce poate face un copil de doi ani ca să trezească atâta ură? Ce vină poate purta o inimă atât de mică? Ce greșeală poate comite o făptură care abia știe să spună „mama”?
Trăind în condiții insuportabile, nu avuse parte de grijă și dragoste din partea mamei vitrege, dar nici din partea tatălui. Astfel, peste puțin timp Doina se îmbolnăvește de pneumonie, fiind internată la spital. Nici atunci n-a avut parte de grijă din partea părinților. Mama vitregă o lăsase singură, și….culmea, când tatăl a declarat că el nu are timp să stea cu fiica la spital, pentru că „are o chestie urgentă – trebuie să procure medicamente pentru porc, că s-a îmbolnăvit….” Puteți crede una ca asta?! Tatăl tău să-și facă mai multă grijă pentru un porc, decât pentru copilul său! Incredibil! Îngrozitor! Doina avea nevoie de tratament, dar tatăl a ignorat starea de sănătate a copilului său, lăsând timpul să-i decidă soarta. Atunci mătușa Larisa, care procurase materiale de construcție pentru casă, le-a vândut, ca să-și poată salva nepoata. Un gest, demn de respect și apreciere, pe care nu l-ar fi putut face nimeni altul. Dar femeia nu a putut face mai mult nimic, căci după ce copila a fost externată, a locuit din nou cu tatăl său, până la vârsta de 6 ani. Această perioadă nu a fost deloc ușoară.
„Starea de frică permanentă, de umilință și abuz fizic, erau modul meu de viață, – mărturisește Doina, cu vocea tremurândă. – Nu știam ce să spun, sau ce să fac, ca să nu fiu luată la bătaie de mama vitregă. Am fost lovită și cu capul de perete, bătută cu cureaua, pentru nimicuri”. Trecând prin atâtea chinuri groaznice și suferință, din cauza stresului, fricii și violenței la care a fost supusă în acești ani de fragedă copilărie, a traumatismelor permanente, Doina se îmbolnăvește de epilepsie, care este o boală neurologică cronică, provocată în cele mai multe cazuri de lovituri puternice la cap, care deteriorează țesutul cerebral. Cei patru ani trăiți în familia tatălui (de la 2 până la 6 ani) au distrus viața unei fetițe, care urma să-și întemeieze o familie, să devină mamă.
„Aveam 6 ani, când tatăl cu mama vitregă plecase pe câteva luni la Moscova. Atunci am fugit de acasă, – recunoaște Doina, – căci nu mai puteam să rămân nici cu bunica de pe tată, care era la fel de severă în comportament. Am fugit la mătușa Larisa, sora mamei și am rămas să locuiesc cu ea împreună, până am absolvit 9 clase.”
La întrebarea dacă a urmat studiile mai departe, Doina mi-a răspuns, cu regret, că nu a putut continua învățătura din cauza stării de sănătate. „Nici mătușa Larisa nu mi-a permis să-mi continui studiile, deoarece adesea aveam crize de epilepsie și aveam nevoie de atenție și îngrijire.” Traumele primite în copilărie lăsase o urmă dureroasă, ce nu putea să-i prezică Doinei un viitor fericit și luminos.
Iluzia unei lumi frumoase: speranța unei fete rănite
A crescut cu povara unei dureri, încrustate adânc în suflet, sperând că viața de mai departe va fi mai milostivă cu ea, iar soarta îi va dărui, în sfârșit o rază de speranță și lumină.
Absolvise 9 clase la gimnaziul „Viorel Ciobanu” din comuna Șuri, dar nu și-a urmat studiile mai departe, cu toate că foarte mult și-ar fi dorit să învețe.
„În anul 2013, reușisem să mă angajez la o fabrică de găini”, – povestește Doina, cu chipul luminat de un zâmbet. Se părea, că va începe să depene firul gândului, evadând pentru puțin în acele timpuri, când s-a simțit cu adevărat fericită. Acolo l-a întâlnit pe El, pe Denis – băiatul care i-a furat inima. L-a întâlnit într-o perioadă în care inima ei încă purta cicatricile nevăzute ale copilăriei, dar în care își dorea cu disperare să creadă în bine. Denis avea 24 de ani, era înalt, șaten, cu ochii verzi care păreau să vadă lumea altfel — cu blândețe, cu promisiune, cu acel fel de căldură care îți dă impresia că ești în sfârșit văzută. Era galant, atent, vorbea frumos, o asculta cu o răbdare rară. Iar Doina, deși nu căutase iubirea, s-a trezit cucerită de ea din prima clipă în care privirile lor s-au întâlnit.
Dincolo de ușile închise: iadul pe care l-a numit „acasă”
Nu a trecut mult și s-au căsătorit. Totul părea desprins dintr-o poveste scrisă special pentru ea, pentru fata aceea care suferise prea mult și care, în sfârșit, găsise lumina. Doina se simțea cea mai fericită femeie din lume, iar Denis părea să fie începutul unui destin nou, curat, fără umbre.
Știa că el consuma alcool, știa asta încă înainte de căsătorie, dar niciodată nu fusese agresiv. Părea că băutura îl făcea doar mai glumeț, mai vesel, niciodată violent. Și Doina – cu sufletul ei obișnuit să creadă în oameni, să spere, să ierte, era convinsă că odată ce vor apărea copiii, totul se va așeza. Că responsabilitatea îl va schimba. Că iubirea va vindeca. Că trecutul ei nu se va mai repeta niciodată. Dar s-a înșelat amarnic!
Soarta, parcă prea dură cu ea, i-a întins din nou o lecție nemiloasă. Semnele care la început păreau neînsemnate s-au transformat încet într-un coșmar care îi era dureros de familiar. Priviri reci. Cuvinte grele. Agresivitate născută din alcool. Și, ca un ecou sfâșietor, amintirile copilăriei ei, cele pe care le ascunsese ani la rând, s-au întors peste noapte cu o forță tulburătoare.
Acum nu mai era mama vitregă cea care o lovea, ci bărbatul pe care îl iubise, căruia îi încredințase tot ce avea mai fragil în ea. Doina trăia aceeași durere, aceeași frică, aceeași umilință, doar că într-o altă formă, cu alt chip — dar cu aceeași rană în inimă.
Tragedia se repeta. Și parcă, pentru ea, destinul se învârtea în cercuri, aducând-o din nou în fața unei suferințe pe care nimeni, nu ar fi trebuit să o cunoască vreodată.
Denis lucra electric la aceeași fabrică, dar și la fabrica de zahăr din Drochia. Absolvise numai colegiul, dar era un specialist foarte bun.
„După căsătorie am trăit doi ani la Scăieni, – povestește Doina. – Nunta am jucat în 2014, iar în 2015 s-a născut fiica Daniela. Nici copilul nu a putut potoli setea de alcool a soțului și eu atunci am înțeles, că soarta din nou mă pune la încercare. Evident, că starea aproape zilnică de ebrietate a lui Denis nu avea să prezică nimic bun.”
Cu fiecare frază rostită, vocea Doinei devenea tot mai stinsă, deoarece avea să urmeze momente grele de povestit, ce aveau să-i atingă rănile din suflet, care încă mai sângerau.
„Denis continua să bea. – spune Doina.- Pentru el, alcoolul devenise nu doar un obicei, ci un refugiu întunecat, o prăpastie în care se arunca tot mai des. Nu îl mai oprea nimic: nici amenzile, nici avertismentele, nici privirile rugătoare ale Doinei. De câte ori era la volan în stare de ebrietate, risca nu doar cu viața lui, ci și cu viața altora, dar inconștiența părea să-l conducă, nu rațiunea.”
Casa vândută pentru o ultimă speranță
În acel timp, Doina era însărcinată în luna a șaptea cu primul lor copil, o fetiță pe care o aștepta cu emoție și teamă, fără să știe ce fel de lume urma să-i ofere.
Iar într-o zi, Denis a fost din nou prins beat la volan. De data aceasta, consecințele erau grave: risca închisoarea sau trebuia să plătească o sumă imensă – zece mii de lei, fiind pentru ei o sumă, pe care nu și-o puteau permite.
Doina a simțit cum cerul i se prăbușește. Cu o mână își mângâia burtica, cu cealaltă își ștergea lacrimile care nu mai conteneau. Cum să lase copilul să se nască într-o familie destrămată?
Cum să-l lase pe Denis după gratii, când poate asta îl va distruge și mai mult?
Cum să aleagă între ceea ce era drept și ceea ce era omenește?
Și atunci, sfâșiată între iubire și disperare, între teamă și responsabilitate, a făcut ceea ce a crezut că trebuie. A vândut casa părintească — ultima legătură cu rădăcinile ei, cu siguranța, cu tot ce însemnase odată „acasă”. A sacrificat tot, cu speranța că Denis va înțelege, că se va schimba, că va deveni bărbatul de altădată.
Cu banii rămași au făcut cumătria fetiței. A fost o zi frumoasă, plină de zâmbete, voie bună… și urări spuse din politețe. Dar în sufletul Doinei exista deja o fisură adâncă, o presimțire amară că liniștea aceea era doar o iluzie.
Și așa a fost.
După cumătrie, visul s-a destrămat definitiv. Denis s-a afundat și mai tare în alcool, iar odată cu asta, în el s-a trezit o violență pe care Doina nu o mai putea ignora. Au urmat nopți de groază, de strigăte, de lovituri, de umilințe care o făceau să simtă că nu mai e om, ci o umbră. O umbră care-și proteja copilul cu propriul trup, o umbră care încerca să supraviețuiască.
Casa lor, cândva plină de speranțe, devenise o scenă a suferinței. Iar Doina trăia același coșmar din copilărie, dar de data aceasta era adultă – fără protecție, fără refugiu, fără casă. Doar cu un copil în brațe și cu rănile trecutului și prezentului suprapuse dureros una peste alta.
Aceasta era viața ei acum: un cerc vicios al violenței, din care încerca cu disperare să iasă, deși nu știa încă pe unde se mai vede lumina.
De două ori în pragul despărțirii
„Aveam probleme și cu mama soacră, – mărturisește cu durere în suflet Doina. – Ea îl susținea în toate pe Denis, mereu mă acuza pe mine de toate cele întâmplate, spunea că nu știu să trăiesc, că știu să umblu numai pe la mănăstiri, dar niciodată nu venea în ajutor, atunci când feciorul iubit mă snopea în bătăi. Prefera să se dea la o parte și să nu observe vânătăile mele.”
Atunci Doina a decis că nu mai poate continua acest coșmar. Supusă violenței fizice din partea soțului, mai trebuia să suporte și violența psihologică din partea mamei soacre.
„Am reușit să-l conving pe Denis, că trebuie să locuim separat, – mărturisește cu o umbră de bucurie Doina, – astfel, am plecat din Scăieni și am luat în arendă o casă în orașul Drochia.”
În 2016 în familia lor se naște un băiețel, pe nume David, dar bătăile au continuat și atunci. Străduindu-se să nu dea lumii motive de bârfe, Doina procura de la farmacie unguent special pentru vânătăi, ca să ascundă urmele violenței. Chiar dacă nu mai trăiau împreună cu mama soacră, serile nu devenise mai liniștite. Însângerată și plină de vânătăi, de multe ori fugea la mătușa Larisa, în satul de baștină, care-i spunea să-l lase pe Denis, că o va ajuta să crească copiii.
Dar îndată a doua zi de dimineață, se pomeneau din nou la ușă cu Denis, care ruga să-l ierte, și promitea că se va lăsa de băut. Doinei i se făcea jale de el și se întorcea acasă. Nu trecea mult timp și scenele de gelozie și bătăi intrau din nou în drepturile sale.
„Am vrut de două ori să divorțez, – susține Doina. – De două ori am prins curajul să spun „gata”, mergând la judecătorie, cu cererea de divorț în mână, simțind că fac ceea ce trebuie pentru mine și pentru copiii mei. Fiecare drum până acolo era o luptă cu mine însămi, o frică, dar și o eliberare. În acele momente, îmi juram că violența nu va mai avea loc în viața mea, că nu voi mai lăsa fiica și feciorul să crească într-o casă unde strigătele erau mai dese decât zâmbetele.”
Dar de fiecare dată când hotărârea ei devenea realitate, Denis apărea din nou – alt om, cu voce moale, cu ochii plini de lacrimi, implorând-o să nu-l părăsească. Îi promitea schimbare, îi jura că n-o să mai bea, că totul va fi diferit. Se ținea cu mâinile de ea ca și cum ar fi fost ultima lui șansă la viață, și partea cea mai grea era că Doinei îi păsa.
I se făcea milă.
Nu față de bărbatul violent, ci față de omul care părea pierdut în propriile greșeli, de parcă nu ar fi știut cum să se salveze singur. Și, pentru că Doina era un suflet bun, pentru că iubirea ei era făcută din răbdare și iertare, renunța. Își lua cererea de divorț înapoi, rupea hârtia cu un amestec de speranță și teamă și îi mai dădea o șansă.
De fiecare dată credea că poate, poate de data asta va fi altfel. Poate promisiunile lui nu vor mai fi doar cuvinte goale. Poate băutura nu-i va mai lua mințile. Poate că copiii îl vor schimba. Poate că iubirea ei îl va îmblânzi.
Doina se agăța de speranțe ca de niște colțuri de lumină într-o cameră prea întunecată. Dar speranțele, oricât de sincere, nu pot schimba un om care nu vrea să se schimbe.
Și astfel, întoarsă din nou acasă, de fiecare dată își spunea că e ultima oară, că dacă totul se repetă, atunci va pleca. Dar promisiunile lui se rupeau ca hârtia, iar cercul violenței se închidea din nou, mai strâns, mai dur, mai dureros.
Doina rămânea, cu inima plină de milă și sufletul plin de răni. Rămânea nu pentru că nu voia să plece, ci pentru că încă mai credea în bunătatea din el – bunătate care, de fiecare dată, dispărea în fața alcoolului.
Așa treceau lunile, anii: cu iluzii care se frângeau, cu speranțe care se stingeau și cu o femeie care încerca să salveze un bărbat, ce nu știa să se salveze pe sine.
În brațele unui viciu nemilos – un suflet pierdut pe drumul greșit
Așa s-a întâmplat că, în anul 2020, cu speranța unui nou început, au luat un credit de 100 de mii de lei pentru o casă mai bună, mai încăpătoare, mai luminoasă. Doina chiar credea că această schimbare va aduce pacea, stabilitatea și liniștea după care tânjise ani întregi. Dar, odată cu noua casă, au venit și noi umbre. Mama soacră și fratele mai mic al lui Denis s-au mutat cu ei, iar odată cu asta, în viața lor a intrat un viciu și mai periculos decât alcoolul.
Fratele lui Denis l-a atras încet, aproape insesizabil, în lumea întunecată a drogurilor. La început părea „doar o încercare”, o joacă, o curiozitate. Apoi a devenit o obișnuință. Iar când Denis a început să fumeze iarbă, Doina a înțeles că pierde tot controlul asupra a ceea ce se întâmpla în casa lor. Privirea lui se schimba, gândurile îi deveneau confuze, iar stările de delir îl transformau în alt om, unul pe care ea nu-l mai recunoștea. Vorbea tot mai des despre moarte, despre sfârșit, despre un întuneric în care se simțea prins fără scăpare. Băiețelul David semăna leit cu tatăl său și când se afla în stări de delir, spunea mereu Doinei: „Vezi cât de mult seamănă băiatul cu mine? Asta înseamnă cu tu m-ai născut pe mine a doua oară, iar doi Deniși nu pot nicidecum să trăiască pe lumea asta…!”
Doinei i se părea că vorbește așa, pentru că nu-și dă seama și că este beat.
„Îmi făceam griji pentru el, căci găseam lângă copacii din curtea casei niște frânghii. Aveam o presimțire rea și de fiecare dată le aruncam, iar el din nou găsea și aducea acasă, – spune Doina, cu o umbră de regret. – Îl priveam neputincioasă, cu copilul în brațe, întrebându-mă cum să-l mai salvez, cum să-l aducă înapoi. Dar nu mai știam cum. Nu mai aveam putere.”
Într-o dimineață, când lumea abia se trezea, cineva a bătut la ușă. Era vecinul, cu fața palidă, cu glasul tremurând. A spus doar atât:
— Doina, vino să vezi… e ceva foarte rău…
Denis se spânzurase în curtea casei, între cei doi copaci care, până atunci, fuseseră doar o parte din decorul noii lor vieți. Din acel moment, viața Doinei s-a rupt, ca o bucată de hârtie prea subțire. A înghețat, nu putea să plângă, nu putea să înțeleagă. Totul era un șoc, un film pe care nu l-ar fi crezut niciodată posibil. Chiar dacă suferise enorm din cauza lui, nici în cele mai grele clipe nu i-ar fi dorit un astfel de sfârșit. Nimeni nu merită să ajungă acolo. Nimeni.
Durerea ei a fost dublă: pierduse omul care, în ciuda tuturor greșelilor, fusese o parte din viața ei, tatăl copiilor ei. Dar, în același timp, pierduse și orice cale de a mai primi răspunsuri, explicații, iertări. A rămas doar cu tăcerea – o tăcere grea, apăsătoare.
La scurt timp, Doina a tăiat cei doi copaci. Nu ca să uite, ci ca să poată trăi. Ca să nu fie condamnată să privească zilnic locul unde s-a rupt ultima pagină a unei vieți marcate de durere. A vrut ca acei copaci să dispară, ca și cum astfel ar putea șterge și umbra acelei tragedii.
Curajul de a vorbi: ziua în care a renunțat să mai tacă
Agresorul ei, omul care îi provocase atâtea răni fizice și sufletești, a plecat pentru totdeauna. Dar rănile nu au dispărut odată cu el. Ele au rămas, adânci, tăcute, încă pulsând în interiorul ei. Ceea ce s-a schimbat însă, a fost Doina.
Pentru prima dată, după ani de teamă și suferință, a început să vorbească. Să-și spună povestea. Să rupă tăcerea care o ținuse captivă. A prins curajul să se ridice din propria tragedie și să o transforme într-o lecție pentru alte femei. Să fie glasul celor care nu îndrăznesc încă să spună ce li se întâmplă. Să fie lumina celor care trăiesc în întunericul fricii.
Prin vocea ei, alte femei pot găsi curajul să-și salveze viețile. Așa începe schimbarea. Așa se rup lanțurile. A încercat să-și refacă viața, întâlnind un alt bărbat, sperând că va fi și sprijin copiilor săi, și ajutor familiei, dar îndată ce aflase că Doina e însărcinată, a cerut să facă avort, dar ea a ales să dea viață acestui copil. Era deja femeia, care a avut curajul să ia singură decizia. În 2023 aduce pe lume o fetiță, numind-o Iulia, în amintirea mamei sale. Astăzi Doina se mândrește cu copiii săi Daniela de 10 ani. David de 9 ani și Iulia de 2 anișori, care sunt mângâierea și raza de speranță, care îi dau putere să trăiască, fiind sensul vieții sale.
Sprijin și vindecare: o mână întinsă poate salva o viață
Povestea Doinei este, din păcate, povestea multor femei, care trăiesc ani de zile în umbra violenței domestice, neștiind cui să se adreseze, sau temându-se de consecințe. Este un strigăt mut către o societate care încă învață să recunoască semnele abuzului și să ofere sprijin real victimelor.
Astăzi, tânăra găsește în sfârșit curajul de a vorbi – nu pentru a acuza, ci pentru a da voce celor care încă nu o au. Supraviețuirea ei, în ciuda tuturor obstacolelor, devine un mesaj de forță și speranță pentru alte femei care trec prin același „infern” ascuns.
Nu am ezitat să discut cu Gabriela Cumpătă, șefa Structurii Teritoriale Asistență Socială Drochia, care a relatat:
„Asistența Socială în ultima perioadă are un rol esențial în identificarea, prevenirea și susținerea femeilor, victime ale violenței. Avem și violență domestică, și violența fiziologică, totodată și sexuală din partea agresorilor care sunt bărbații. Foarte multe femei ajung la noi, dar târziu, de aceea îndemnăm toate femeile să se adreseze asistentului social comunitar care este în prima linie, el vine în identificarea și evaluarea riscului, să vedem care sunt cazurile și cum putem să venim să ajutăm. Odată ce am identificat aceste riscuri, noi oferim un sprijin: fie că este serviciul juridic, fie că este vorba de o consiliere psihologică și un alt serviciu destul de important pe care îl avem în orașul nostru este Centrul „Ariadna”, un centru de Plasament atât pentru mame, cât și pentru copii, pe o perioadă de 6 luni de zile. După aceasta serviciul de Asistență Socială comunitară se mai ocupă și cu identificarea unui loc de trai, de muncă, pentru mamele care sunt victime ale violenței. Totodată nu uităm și de copilași, pentru că ei trebuie la fel instituționalizați fie la grădiniță, fie într-o școală sau într-un liceu. Mamele trebuie doar să se adreseze. Înțelegem că este poate frica față de agresor și sunt multe mame care nu știu unde să se adreseze, multe din ele depind foarte mult financiar de agresor și nu au unde să se ducă. Odată ce victima a venit la noi, dar și agresorul dorește, noi suntem unicul raion din Republica Moldova, care avem Centrul de Agresori, unde se lucrează și cu agresorul, ca să prevenim de multe ori și cazurile de violență domestică în mai multe familii din raionul Drochia.”
În spatele celor mai diverse forme de violență, identificate pe teritoriul raionului Drochia, sunt oameni și instituții care nu doar ascultă, ci acționează. Asociația Obștească „Artemida” este una din ele. De peste 25 de ani, „Artemida” sprijină persoanele afectate de violență în familie și în bază de gen:
- Prin echipa mobilă „Spațiu Sigur pentru Femei și Fete”, „Artemida” ajunge direct în comunități vulnerabile, oferind informare, consiliere psihologică, și referire către alte servicii specializate.
- Ofertă de sprijin financiar: pentru femeile care se află în situații dificile, „Artemida” elaborează planuri individualizate de intervenție, cu asistență legală, medicală și psihologică.
- Centrul de Plasament „Ariadna”: un adăpost temporar (3 până la 6 luni) pentru femei și copii aflați într-un risc real, care oferă consiliere și un mediu sigur pentru recuperare.
- Profesioniștii „Artemidei” utilizează un ghid specializat pentru intervenție psihologică în cazurile de violență de gen, ceea ce le permite să răspundă cât mai bine traumelor și să susțină vindecarea.
Aceste centre sigure sunt de un real ajutor pentru toate femeile supuse violenței din mai multe motive:
- Pentru un sprijin emoțional: să ai cui deschide inima, să spui ceea ce nu ai spus nimănui.
- Pentru ajutor practic – asistență legală, financiară, loc pentru tine și copiii tăi.
- Pentru siguranță – echipa de specialiști te poate ghida spre independență și restabilirea demnității tale.
- Pentru comunitate – să nu mai simți că lupți singură, ci că faci parte dintr-un grup de femei, care au trecut prin greutăți și au ales să nu se lase înfrânte.
Fiecare poveste spusă poate schimba o viață!
Și totuși… fiecare poveste spusă poate schimba o viață.
Când o femeie își spune povestea, chiar și cea mai dureroasă, nu mai este doar o victimă – devine curaj, devine speranță, devine punte pentru alte femei, care încă se tem să vorbească.
Dacă te regăsești în povestea acestei femei – dacă ai suferit sau suferi în tăcere – te îndemnăm să faci cel mai curajos pas: caută sprijin! Rupe tăcerea! Cere ajutor! Vulnerabilitatea nu este slăbiciune – e începutul unui nou capitol.
Și dacă nu ești tu cea în caruselul durerii, gândește-te: poți fi tu mâna întinsă. Poți susține organizații precum „Artemida” prin voluntariat, donații sau, pur și simplu prin a informa și a vorbi deschis despre violența de gen. Nimeni nu are dreptul să te lovească, să te umilească, să te facă să crezi că nu valorezi nimic.
Asta a fost povestea eroinei mele, care a meritat să fie auzită.
Pentru că în spatele fiecărei femei tăcute există un strigăt care merită auzit.
Copii care merită un viitor mai curat.
Generații care merită să crească fără teamă.
Ia-ți curajul în palme, chiar dacă tremură. Nu lăsa pe nimeni să-ți stingă lumina! Nimeni nu are dreptul să te lovească. Nimeni nu are dreptul să te umilească. Nimeni nu are dreptul să te facă să crezi că nu valorezi nimic!
Un singur pas, un singur cuvânt poate să-ți schimbe destinul. Viața ta valorează, iar tu ești mai puternică decât crezi!
Pentru fiecare femeie care a tăcut, există una care a reușit să iasă din întuneric. Eroina mea a reușit să iasă din acel întuneric. Și asta înseamnă că și tu poți!
__________________________________________________________________
Acest produs media este realizat în cadrul programului de instruire „Dincolo de senzațional: Cum relatăm profesionist despre violența împotriva femeilor?”, organizat de Centrul de Drept al Femeilor în colaborare cu Centrul pentru Jurnalism Independent, cu suportul financiar al Suediei.
___________________________________________________________________
Autor: Ala Bugai
