Există locuri care nu se regăsesc pe hărți turistice, dar care devin repere de suflet pentru cei ce nu mai au unde merge. Nu au turle de biserici sau clădiri somptuoase, ci doar alei umbrite, pereți vechi și oameni tăcuți. Dar tocmai prin liniștea lor spun cele mai puternice povești. În satul Bădiceni, de aproape două decenii, este o clădire veche, cu alei strâmte, o poartă mereu deschisă și câteva bănci unde bătrânii, în zilele cu soare, își lasă amintirile la aerisit. Scrie pe tăbliță: Azilul „Acasă”. Un cuvânt simplu, dar care înseamnă totul pentru cei care nu-l mai aveau nicăieri.
Azilul „Acasă” s-a transformat dintr-o simplă instituție într-un adevărat cămin pentru persoanele vârstnice și nu numai. Dincolo de porțile sale mereu deschise, curtea e animată de pași mărunți, voci stinse și priviri pierdute. Uneori, aerul miroase a leuștean din bucătărie, alteori – a tencuială veche. În sălile comune, timpul curge altfel, cu televizorul pe fundal și ceasul bătând parcă în ritmul inimilor lente.
Înființat în anul 2003, azilul și-a deschis larg ușile pentru cei ce caută liniște, sprijin și un colț cald unde să-și petreacă anii senectuții. Sub conducerea dedicată și grijulie a directoarei Angela Brighidin, locul a cunoscut o dezvoltare importantă. De la o capacitate inițială de 25 de beneficiari, azilul s-a extins pentru a putea găzdui 50 de suflete, fiecare cu povestea lui, cu bucuriile și tristețile sale.
Azilul nu este doar un spațiu fizic – este o oază de viață, de povești, de oameni care, în ciuda greutăților, încă mai caută să trăiască cu speranță. Printre aceste povești se află cea a lui Denis, un tânăr în vârstă de 34 de ani, care este și cel mai tânăr „rezident” al azilului.
Într-o cameră cu patru paturi, era un urs de pluș de culoarea roz, pe marginea unui pat. Cu ochii în telefon, l-am zărit pe Denis — sau cum îl alintă cei de la azil, Denisca. Era îmbrăcat într-o vestă albastră cu roșu și zâmbea. N-ai zice că în spatele acelei priviri blânde și jucăușe se ascunde o istorie dură, pe care niciun om, darămite un copil, n-ar trebui s-o cunoască.
Eu curioasă, l-am întrebat de ce râde, el mi-a zis că navighează pe TikTok și a văzut ceva acolo. M-a întrebat la rândul său și pe mine dacă am pagină de TikTok și a continuat să-mi spună: „Eu pun acolo video, dar mă uit mai mult la chinezi cum gătesc. Aș vrea să gătesc și eu așa ceva, într-o zi.”
Lângă el, prietenul său Mihail — sau Mișa, cum îi zice el — îl ascultă și aprobă din cap. Se cunosc de ani buni și dorm în aceeași cameră. Împart glume, telefonul, boxa și, poate fără să-și dea seama, și fragmente din trecutul fiecăruia.
Denis s-a născut în 1989, la Chișinău. A fost diagnosticat cu retard mintal. Crescut prin spitale, abandonat de părinți și împins de sistem de la o instituție la alta.
„Părinții l-au abandonat. Nu avea cine să se ocupe de el. A fost dus la școala specială din Vîsoca, acolo unde erau băieți ca el. Dar și aceea s-a închis. După ce a terminat 9 clase, s-au împrăștiat toți”, îmi povestește Angela Brighidin, directoarea azilului.
Denis, împreună cu câțiva băieți ca el, a ajuns într-un sat din raionul Soroca. Angajați la negru. Munciți. Bătuți. Hrăniți doar cu zer și brânză.
„Eram la o stână. Ne băteau. Nu ne spălau. Nu ne hrăneau. Dormeam în haine murdare. Nu vreau să mă întorc înapoi la stână. Își bătea joc de noi, ne lovea cu picioarele, cu pumnii. Nu mai țin legătura cu nimeni din băieți, și nici nu mai vreau”, a spus Denis.
În perioada aceea, cineva din sat a văzut și a scris o plângere anonimă la asistența socială. Când au ajuns acolo, autoritățile au fost șocate. Băieții au fost luați imediat. Majoritatea au fost duși la internate psihoneurologice. Dar Denis… nu.
„Ne-am gândit mult ce să facem cu el. N-am vrut să-l ducem la internatul de la Bădiceni. Era prea dur pentru el. Așa că l-am primit aici, la azil. Chiar dacă nu era locul lui, pentru că era prea tânăr”, a spus doamna Angela.
De-atunci, Denis locuiește într-o cameră cu trei bărbați mai în vârstă, împărțindu-și viața între amintiri, TikTok, muzică populară și micile bucurii cotidiene.
„La început era timid, dar pe urmă a început să-și revină. E un băiat deschis, ne ajută, se implică. Într-o dimineață, l-am surprins ajutând o bătrână să-și tragă scaunul mai aproape de masă. „Lasă că pot eu”, i-a zis ea, dar el a insistat, zâmbind: „Nu vă faceți griji, eu sunt mai puternic decât par”, a mai adăugat doamna Angela.
Are un telefon performant, cu internet. Mai are și o boxă mică portabilă la care ascultă cântecele lui Adrian Ursu, că e interpretul lui preferat. Îi place să se filmeze, să facă poze. Pe TikTok se uită zilnic la videoclipuri – cele mai multe cu rețete chinezești. „Sunt interesante, au multe legume și pește. Poate fac și eu așa ceva într-o zi.”
„Fac gimnastică. Îmi place sportul. Am bicicletă și fac mușchi. Mă uit la TV, ascult muzică și mă mai plimb cu prietenii de aici, cu Mihail și Tatiana.”
Când vine pensia – pe care o numește „banii-îndemnizație” – își cumpără dulciuri, cafea, ceai, dezodorizant cu miros de lăcrimioară, șampon… Nu pentru că nu i se oferă totul la azil, ba din contra… „Le cheltui, chiar dacă aici ne dau de toate. Îmi place să am și ale mele, dacă tot am pensie bună.”
E mândru de independența lui. E fericit când vorbește despre lucruri simple. „Scriu frumos, citesc cărți. Am una despre bunătate, sănătate, bucurie… Aici e mai bine, cu mult. E liniște, mă scald, mănânc bine, nimeni nu mă bate”, spune Denis și zâmbește din nou. Pe pat, ursul roz se sprijină cuminte în perne.”
Directoarea zâmbește, amintindu-și o întâmplare: „El e de când aici, a stricat vreo 10 telefoane și 10 boxe… Dar nu ne supărăm. Așa e el. Uneori se joacă, scapă, le trântește. Dar e fericit.”
Și poate că despre asta e această poveste. Despre un băiat care n-a cunoscut niciodată ce înseamnă să fii copil, dar care, la 34 de ani, își trăiește copilăria cu întârziere — printre cântece, filme de pe TikTok și visuri cu rețete chinezești. Un suflet care învață, încet, că lumea nu e făcută doar din porți trântite și pumni în spate, ci și din zâmbete oferite fără preț, din brațe deschise și din oameni care te privesc fără să te judece. Pentru că, uneori, „acasă” nu e un loc din copilărie, ci un loc care vine târziu – exact când ai nevoie mai mare de el.
