Cineva dintre foștii miniștri ai Partidului Liberal, rejectați umilitor, dezonorându-i – ministru de la minister și partidul de la guvernare – de partenerul lor pedist, a răbufnit deunăzi naiv-excentric pe blogul său, afirmând că „demisia lui Tudor Panțâru este o victorie a Partidului Liberal”.
Să aibă în continuare Partidul Liberal intrare separată în noul sediu al lui Plahotniuc din Ștefan cel Mare, tot așa cum a avut în anii din urmă în cel vechi, din strada Tighina, încât să poată forța demisia unui președinte al Curții Constituționale?
Este puțin probabil, având în vedere că substituentul liberalilor, Leancă, este mult mai legat de voința lui Plahotniuc, mult mai la piciorul stăpânului decât mofturosul Ghimpu. Ori, poate, fostul ministru a vrut să spună cu totul altceva și, într-un acces de euforie necontrolată, a trântit pe blog o enormitate.
Plecarea lui Tudor Panțâru este cu adevărat o știre de senzație, dar nu una șocantă. Semne că Panțâru se sufocă sub presiunea cerințelor din ce în ce mai obraznice și descalificante pentru un profesionist ca el și pentru instituție, au mai apărut în spațiul public. Era tot ceva în legătură cu deputatul Sergiu Sârbu, care este un fel de comisar al Partidului Democrat, trimis în misiune la Curtea Constituțională pentru a extrage din ea, ca dintr-o mină, minereul necesar ingineriilor politice ale acestui partid.
Aici trebuie să ne oprim un pic, pentru a explica în termeni mai clari la ce se rezumă misiunea extraparlamentară a deputatului „democrat”. Misiunea lui Sârbu o putem asemui cu cea a comisarului sovietic în întreprinderile mixte româno-sovietice înființate imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, societăți numite Sovrom. Literatura de specialitate ne spune că „ „Sovromurile au reprezentat cea mai durabilă și mai rentabilă formă de exploatare de către URSS a bunurilor generale din România, de exploatare la sânge a bogățiilor naturale ale țării și, în general, a economiei românești”.
Onisifor Ghibu a calificat Sovromurile „un capitol al tragediei noastre, camuflat sub firma prieteniei româno-sovietice” și că „sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, cu prețuri derizorii, în timp ce pe piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele”.
În Sovromuri, toată masa muncitoare o alcătuiau românii, inclusiv directorii, doar că planul de producție-exploatare-extragere îl făceau și aprobau comisarii sovietici, cărora le revenea și sarcina responsabilă ca toată producția întreprinderilor să fie încărcată și dusă în Uniunea Sovietică.
Asta face Sârbu la Curtea Constituțională (făcea, cel puțin, pe timpul lui Tănase): să depună sesizările cuvenite (planul) și să aibă grijă ca hotărârile și motivările instituției (produsul) să fie conforme planurilor și cerințelor partidului. După schema: Curtea Constituțională – cu munca (și rușinea); PDM – cu rezulltatul și folosul ei. Scurta istorie a Curții de la 2013 încoace este plină de dovezi concludente în susținerea acestei ipoteze scandalos de realiste.
Fiind de altă plămadă decât predecesorul său și dându-și seama de consecințele pe care le adoptă Curtea, activând în acest regim impropriu statutului său și Constituției, Tudor Panțâru, presupun, a luat pentru sine decizia de a nu fi părtaș mai departe în această afacere. Cu atât mai mult, în calitate de responsabil direct pentru activitatea acestei cele mai importante instituții a statului de drept.
Asta am vrea să credem, că demisia domnului Panțâru este una de onoare, nu una de conjunctură, nu pentru a face loc în fruntea instituției domnului Băieșu, cel care a fost propus în funcția de judecător la recomandarea insistentă a Partidului Democrat.
Problema cu demisia domnului Tudor Panțâru din funcția de Președinte al Curții Constituționale, dar și (coincidență?!) a domnului Mihai Poalelungi din funcția de președinte al Curții Supreme de Justiție nu este că ei pleacă din aceste funcții-cheie ale sistemului. La urma urmei, orice plecare presupune o schimbare, o înnoire, un progres, dacă acest lucru se urmărește cu bună-credință.
Problema este că ei TAC, NU VORBESC, NU FAC DECLARAȚII, NU ARATĂ MOTIVELE, NU INFORMEAZĂ OPINIA PUBLICĂ despre eventualele subterfugii, presiuni, activități neconstituționale de care, presupunem, s-au lovit. Ca juriști și judecători de cea mai înaltă calificare ei ar trebui să fie conștienți că orice tăinuire a unor tentative politice de influențare, cu atât mai mult, de capturare a instituțiilor, sunt o complicitate condamnabilă.
Domnul Panțâru trebuie să mai știe că dacă dânsul pleacă tăcând, Sârbu – rămâne lucrând.
Sovromul „PDM – Curtea Constituțională”, ca și cel PDM – CSJ”, va continua să extragă din Republica Moldova, cu și mai multă râvnă, „rentabil”, până la ultima picătură, seva statului de drept.
Cu siguranță, judecător și jurișt fiind, domnul Panțâru cunoaște ce fel de regim urmează după sleirea de puteri a statului de drept.
Valeriu Saharneanu
