La 18 ani, Alexandra Gheorghieș pare o tânără ca oricare alta, dar universul ei interior e construit din cuvinte și emoții pe care le așază cu migală în poezii și eseuri. De la șapte ani, a început să scrie, iar de la 16 ani, a descoperit forța scrisului ca terapie și mijloc de exprimare. În această poveste, Alexandra ne vorbește despre începuturi timide, temeri, inspirații și planuri pentru viitor, arătând cum pasiunea pentru scris poate transforma o viață.
„Am început să scriu poezii încă de la vârsta de 7 ani, dar mai adâncit am început să scriu mai multe eseuri pe parcursul anilor, aproximativ de la 16 ani. Inițial, știam că fiecare om are un talent și încercam să-mi descopăr al meu, fără să știu că scrisul avea să devină hobby-ul meu preferat și poate chiar talentul meu.”
La 16 ani, Alexandra a încercat să-și pună în cuvinte emoțiile, temerile și gândurile printr-un prim eseu numit „Umbrele”.
„Primul meu eseu a fost Umbrele, scris iarna, la 16 ani. Nu l-am scris în serios, mai mult ca o terapie sufletească, ca să las totul din interior să iasă afară. Doamna Ala Stârcu m-a ajutat să public primul meu eseu pe Facebook și, mai recent, profesorii mă ajută să corectez greșelile și să îmi îmbunătățesc poeziile. Încă nu am stabilit dacă voi aduna toate creațiile într-o cărțulie, dar probabil va veni și acel moment. Acea postare a primit 3.000 de vizualizări și comentarii frumoase, dar și critici, pe care le-am citit și apreciat cu atenție.”
După această experiență, a urmat o pauză.
„Am continuat să scriu doar despre temerile mele – acasă, dar nu am simțit că e momentul să scriu eseuri sau poezii serioase. Mai târziu am mai scris, dar am refuzat să public din motive personale. Anul trecut, însă, prin iarnă, am început să scriu o poezie simplă de dragoste. Mi-am dat seama că scrisul nu e greu și că poate să scoată tot ce simt la suprafață. Nu trebuie să-mi fie frică să scriu din nou.”
Între poezii și eseuri, Alexandra simțea cum fiecare cuvânt o definea tot mai mult.
„Am început să scriu și un eseu despre timp și despre cursul ireversibil al vieții, dar m-am oprit la introducere. Am revenit la poezii și în aprilie am scris poezia „Marea”, pe care vreau să o public, dar nu am încă motivația sau aspirația necesară. Adulții care au citit poezia mi-au spus că merită să fie publicată și văzută de mulți oameni. Totuși, m-am oprit din nou, întrebându-mă cum vor reacționa oamenii la tema ei emoțională.”
Din pasiune, curaj și neliniște, Alexandra a continuat să creeze. Și totuși, în momentele de liniște, Alexandra găsea inspirația în familia și în lumea ei de acasă.
„Fiind în mai multe centre de reabilitare, fără multe activități, am ales să scriu poezii despre mama. Unele aveau doar o strofă sau două, nu le luam în serios, dar credeam că fiecare copil e predestinat să scrie poezii.”
Chiar dacă timpul liber îi lipsea, Alexandra găsea mereu momente să-și hrănească pasiunea pentru literatură și scris. Învățătura și lectura deveniseră pentru ea combustibilul pentru creație. „Învăț foarte mult, dar încerc să recitesc cărți din literatură universală și să scriu. Chiar și în limba engleză încerc să-mi dezvolt scrisul. Îmi place să învăț, să studiez biologia.”
Pasiunea pentru cuvânt se intersecta și cu admirația pentru marile nume ale literaturii române. „George Bacovia și Mihai Eminescu sunt poeții mei preferați. Îmi place cum Bacovia poate arăta frumosul în urât și cum rămâne optimist chiar și când totul pare sumbru. Eminescu m-a atras prin modul în care descrie natura și prin frumusețea figurilor de stil.”
Influența marilor poeți se simțea și în creațiile Alexandrei. „Ultima poezie a fost inspirată de Bacovia, mai ales prin modul în care am construit ritmul și imaginea versurilor.”
Viitorul rămânea un spațiu al viselor și planurilor încă neconturate. „Deocamdată nu am un plan clar legat de poeziile mele, dar sper, la 20 sau 30 de ani, să am posibilitatea să public o carte. În prezent, mă concentrez mai mult pe jobul pe care îl doresc, pentru că nu aș putea să-i dedic poeziilor timpul necesar.”
Și, privind spre cariera care i-ar oferi stabilitate și provocare intelectuală, Alexandra își contura viitorul profesional: „Vreau să fiu avocat național sau judecătoare, încă nu m-am hotărât definitiv, dar aceasta este direcția mea.”
Poezia „Marea”
(câteva strofe)
Îmi deschid ochii și privesc în jur.
Totul este înghițit de un întuneric tăcut,
Și acel vânt care mă bântuie pare prea dur;
Șoptește ceva, dar glasul i s-a pierdut.
Simt cum corpul meu se mișcă
Pe ale mării valuri, fără vreo frică,
Și ele îmi înghit lacrima sumbră;
Parcă plâng și ele, într-o voce stinsă.
Îmi ridic privirea și văd
Cum stau stelele și mă privesc.
Stau în jurul meu și îmi zâmbesc,
Atât de fals… atât de-ndărăt.
Rătăcesc ca niște lumânări pe cer,
Reflexe palide-n marea tăcută.
Cântau psalmi, rugăciuni cu glas stingher,
Într-un ecou astral, în noapte pierdută.
