Revenind la tema raioanelor. Există un consens aproape universal că acestea sunt inutile si anacronice. Mai ales după ce responsabilitățile pe asistență socială și medicină au fost transferate la centru, iar direcțiile de educație urmează. Atunci de ce să le reducem de la 32 la ~10 și nu să le eliminăm în totalitate?
Țări mici, compacte ca Moldova pur și simplu nu au nevoie de un nivel 2 – regional – politic ales. Lista țărilor mici, ca noi, fără nivel 2 este foarte lungă, este regula, noi fiind excepția: Lituania, Letonia, Estonia, Irlanda, Georgia, Malta, Cipru, Islanda, Slovenia etc. Chiar și „concurenții” noștri pentru aderarea la UE – Albania, Muntenegru, Macedonia de Nord – niciuna dintre aceste țări nu are un nivel 2 ales. Unica excepție veritabilă dintre țările mici – Croația – fierbe în dezbateri privind restructurarea regiunilor, deci probabil vor dispărea și acolo în forma lor actuală. Chiar și în țări mult mai mari – Danemarca, Olanda (18 mil. oameni) – nivelul 2, chiar dacă e ales, este foarte slab, cu funcții simbolice, un fel de quasi-autorități, care cel mai probabil vor dispărea în timp.
Unicul argument plauzibil pentru păstrarea raioanelor ține de coordonarea infrastructurală și aplicarea pentru proiecte regionale europene. Pentru asta insa, nu trebuie să reinventăm roata, iar aceste împuterniciri pot fi preluate de agenții regionale, coordonate central, la fel ca în statele baltice, care au doar 2 nivele de administrare – central și local. Letonia, fără un nivel 2 regional, este la ~85% rată de absorbție a fondurilor de coeziune (2021-2027), iar România, cu toată dragostea noastră pentru județe, la ~16%.
Avem foarte puțin timp pentru a schimba lucrurile structural în Moldova, până când povara demografică va face orice reformă inutilă i.e. frecție la picior amputat. Existența unui nivel 2 ales – cu intrigi electorale, tensiuni cu guvernul central, compromisuri cu autoritățile locale, 3 nivele – 5 păreri etc. – este un lux pe care nu ni-l putem permite.
Puțină lume înțelege gravitatea problemei: 31% din totalul angajaților din Moldova sunt bugetari, peste țări mult mai bogate ca noi, peste Islanda, Luxemburg sau Elveția. Deja avem 1,1 angajați (inclusiv bugetari) la un pensionar – cea mai mică rată din Europa. Mergem în viteză a 5-a spre un colaps bugetar. Chiar și în România lui Bolojan, unde se taie în carne vie, ponderea bugetarilor este de ~16%.
Avem nevoie de un stat mai mic și mai eficient (inclusiv la centru – agentii, ministere) – și pentru că ne va costa mai puțin, și pentru că va face lucrurile mai bine și mai repede.
Astăzi, guvernarea repetă însă greșeala din 1999, venind cu o reformă mult prea timidă la nivelul 1 și păstrând, artificial, un nivel 2 inutil. Discuțiile interminabile despre cum trebuie să se numească noile regiuni mută accentul pe un subiect, în mare, irelevant. E timpul sa punem rațiunea peste semantică. Realitatea practică este că centrele raionale – pe cât de mult nu am detesta moștenirea sovietică – sunt locurile unde oamenii s-au deprins să meargă să-și rezolve problemele. Sunt centre de gravitație economică, rutieră, administrativă, culturală. Omul de la Nisporeni sau Călărași nu trebuie fugărit la Ungheni să-și rezolve problemele.
Soluția naturală, din toate punctele de vedere, este municipalizarea în jurul centrelor raionale existente (toate satele din raion amalgamate in centrul raional), care să devină poli de dezvoltare economică regională si eliminarea nivelului 2 administrativ (dispariția raioanelor).
Pentru cele 2.4 mil. de oameni cati mai suntem, un guvern central mic, reformat + 40 de municipalități puternice e formula optima. Formula Baltica.
Vasile TOFAN
