„Si vis pacem, para bellum”, spune o veche expresie latină. Mesajul direct al acestei bine-cunoscute formule este cât se poate de explicit: dacă vrei pace, pregătește-te de război. Totuși, cea de-a doua parte a expresiei, care conține îndemnul aparent agresiv – „pregătește-te pentru război” –, vine, paradoxal, dintr-o logică profund pacifistă: „dacă vrei pace”. De aceea, trebuie să presupunem că această frază-sinteză, născută din experiența milenară a omenirii, ascunde și un sens mai profund, poate chiar esențialul mesajului ei.
Așa și este. Ideea centrală a dictonului este descurajarea războiului. Cu alte cuvinte, apărarea păcii. Expresia sugerează că un stat sau o națiune își poate menține pacea doar dacă este suficient de puternic și de pregătit încât eventualii adversari să se teamă să îl atace.
Răul planetar „cel mic” care a devenit răul cel mare
Pe această formulă s-a dezvoltat lumea după cel de-Al Doilea Război Mondial. Coaliția antihitleristă, constituită la mijlocul secolului al XX-lea pentru a lichida „răul cel mare” – nazismul german –, a inclus în sine, în virtutea circumstanțelor bine cunoscute, și „răul cel mic” – bolșevismul sovietic. Numai că răul rămâne rău, oricât ai încerca să-l dichisești.
După război, acesta din urmă avea să devină „răul cel mare”, deoarece colaborarea cu foștii aliați nu doar că nu i-a schimbat scopul inițial – dominația mondială și distrugerea lumii capitaliste –, ci, dimpotrivă, i l-a consolidat și amplificat exponențial. Imediat după încheierea conflagrației, sistemul bolșevic a revenit pe vechile sale poziții. Numai că victoria asupra nazismului, obținută cu sprijinul crucial al Occidentului, precum și dobândirea armei nucleare au resuscitat orgoliile imperiale ale acestui stat și l-au transformat într-o mare putere planetară.
Astfel, lumea s-a împărțit în două sisteme ostile ideologic, angajate deja într-un Război Rece de natură hibridă. Esența acestuia a constat într-o cursă fără precedent a înarmării, având drept scop descurajarea reciprocă a eventualelor tentații de declanșare a unui nou război mondial devastator.
Întrucât această competiție militară a exercitat o presiune enormă asupra economiilor celor două blocuri, punându-le la încercare capacitatea de rezistență, sistemul bolșevic s-a dovedit incapabil să susțină concurența și a intrat în colaps. Conform rapoartelor declasificate ale CIA și estimărilor adoptate de majoritatea istoricilor, URSS a alocat în anii ’80 între 15% și 17% din PIB (sau PNB) pentru înarmare și armată. Acest procent era uriaș prin comparație cu SUA, care în aceeași perioadă (în timpul administrației Reagan) cheltuia în jur de 6% – 6,5% din PIB, deși avea o economie de peste două ori mai mare. Uniunea Sovietică – cunoscută în termenii mai exacți ai uzului occidental drept Rusia Sovietică – a pierdut Războiul Rece, care a durat mai bine de patru decenii, iar spre sfârșitul secolului al XX-lea s-a prăbușit și a dispărut.
Eticheta de esență a Rusiei
Răul, ca etichetă de esență a Rusiei țariste ori sovietice, a fost probabil cel mai important element care a supraviețuit prăbușirii imperiului roșu. Rusia post-sovietică a tricolorului sub care a triumfat la începutul anilor 1990 noul ei conducător, Boris Elțin, i-a validat prezența demonică și în noua factură, voalat democratică. După ce americanii i-au salvat țara de la foamete în 1992, Elțin îi cerea fără menajamente președintelui Clinton, ca acesta să-i „cedeze” Europa în schimbul recunoașterii „dreptului” de „posesiune” americană totală și exclusivă asupra întregii emisfere de vest. Ceva mai devreme, furios și podidit mintal de aburi alcoolici, Elțin a „investigat” în 1991 varianta opririi cu o explozie nucleară a procesului de legiferare a independenței Ucrainei (a referendumului din 1 decembrie 1991), iar pe cel al reunificării Republicii Moldova cu România, pe care-l credea ca și inevitabil, l-a stăvilit cu un război sângeros la Nistru în 1992. Au urmat războaie de pedepsire a elanului de neatârnare față de Rusia împotriva popoarelor Georgiei, a Ceceniei, a unor state din alte zone ale planetei pe care Rusia pretindea să le controleze ca pe niște colonii.
Moștenitorul instalat la Kremlin la răscrucea secolelor XX și XXI a continuat aceeași politică a răului imperial rusesc transcendental. Putin, un discipol al KGB – cea mai cumplită organizație teroristă de stat din istoria omenirii – a continuat aceeași politică. Numai că cererea lui de a fi lăsat să-și „restabilească” zona de control geopolitic asupra spațiului desprins de Rusia la prăbușirea URSS a trecut de la forma diplomatică la cea militară. O posibilă reeditare a Războiului Rece a evoluat rapid într-un război fierbinte regional, cu potențial să se transforme în unul mondial în cazul escaladării lui globale.
Georgia și Ucraina au fost lovite în 2008 și 2014 doar pentru dorința exprimată de a adera la NATO și Uniunea Europeană. Putin și-a permis agresiunea cunoscând capacitățile militare net inferioare ale celor două state megieșe, dar testând și capacitatea de reacție a Occidentului. Ambele poziții fiind de partea lui: agenți de influență controlau domeniile militare ale celor două țări, iar agentul energetic Gazprom ținea în mâini capacitatea de reacție a statelor occidentale, strâns legate de hidrocarburile rusești cu robinetul de distribuire la Kremlin. Putin a escurajat mizând și pe alți doi factori: pe arma nucleară din posesia armatei sale și pe mitul că această armată este una dintre cele mai de temut din lume. Sub acoperirea lor a atacat Ucraina în pofida avertismentelor celorlalte puteri globale – în primul rând ale Statelor Unite (a administrației Biden) și Uniunii Europene. Putin nu a ținut cont nici de părerea acestor puteri, nici de ordinea internațională peste care a călcat brutal și nici de reputația propriei țări, pe care a pus-o la stâlpul infamiei pentru decenii înainte.
Atât vecinii, cât și Occidentul au fost nevoiți să înghițită această insultă de căpcăun bezmetic. Era răsplată pentru prea marea încredere în condiția păcii, construită pe memoria groaznicelor consecințe ale celor două războaie mondiale ale secolului XX, considerată încă vie și de neperturbat. Era plata pentru ignorarea propriei securități naționale și continentale, pentru delegarea domeniului de apărare în responsabilitatea unei alte puteri, fără a ține cont de posibilele schimbări de atitudine și de paradigmă ale acesteia.
Absurdul perfect: „neutralitatea” de sub ocupație străină
Prima țară care a înțeles esența politicilor geostrategice ale Rusiei post-sovietice a fost Republica Moldova. A fost prima țară atacată frontal de mașina de război a noii Rusii. Jocul Moscovei cu aprinderea unor focare separatiste pe teritoriul ei, apoi a războiului în toată legea din 1992 nu a lăsat loc de dubii în privința caracterului neo-colonial al influenței pe care voia să o aibă în zonă. Numai că crearea unor capacități cât de cât robuste de apărare împotriva acestor uneltiri brutale a fost cu neputință chiar de la început. Agentura moscovită a fost atât de puternic implantată în instituțiile decizionale ale statului, încât orice tentativă de a crea structuri menite să descurajeze acțiunile de subminare a interesului național erau curmate din fașă. Prin agenții ei, Moscova impunea la Chișinău, începând cu anul 1992, majorități parlamentare absolute de guvernare (1994-1998; 2001-2009; 2016-2019), iar prin intermediul acesteia participa la umplerea ori deșertarea de conținut a puterii de rezistență a statului. „Conceptul” impus era ca structurile militare ori de inteligență ale Republicii Moldova să nu depășească cumva capacitatea structurilor militare și paramilitare aflate sub comandă rusească directă din în zona de ocupație de la Tiraspol. Puterea de percutare, în caz de nevoie, a acestora a fost în permanentă „grijă” a Chișinăului controlat politic de Moscova. Astfel, la cererea Moscovei, Chișinăul de sub guvernarea agrariană a avut o viziune strategică foarte clar ancorată în albia tulbure a intereselor Moscovei atunci când în 1994 a votat o Constituție al cărei articol 11 a instituit „neutralitatea permanentă a Republicii Moldova”. Punctul (2) al acestui Articol mai prevede, în completare, că „Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său”. O bătaie de joc și de stat, și de Constituția lui în timp ce a patra parte a teritoriului național a fost și rămâne și astăzi ocupat de forțe militare ale armatei ruse.
Sfârșitul neutralității fără apărare
Viziunea asupra aceste situații absurde a prins a se schimba abia după 2020, când, rând pe rând, agenții Rusiei au fost desprinși de frâiele statului și lipsiți de posibilitatea de a-i sabota reziliența.
Paradigma consolidării condiției de pace a statului prin întărirea capacităților lui militare de apărare a fost schimbată radical de administrația politică asigurată de președinta Maia Sandu. Evoluția cheltuielilor pentru apărare a crescut de la an la an și constituie azi peste 2 miliarde de lei, adică aproape 0, 7 % din PIB (față de 0.38 în 2022). Astfel, politicile explicate de instituții ale statului ne spun că evoluția din 2022 încoace reprezintă mai degrabă începutul unei schimbări strategice decât o militarizare accelerată. Ni se mai spune că Republica Moldova a trecut de la un model de „neutralitate cu buget minim” la unul de consolidare prudentă a capacităților de apărare.
Prudentă, dar și accelerată, am vrea să adăugăm noi. Evenimentele se precipită în regiune. a Teritoriului Republicii Moldova a fost penetrat de mai multe ori de aparatele de zbor fără pilot provenite din Rusia. Întâmplarea din 29 mai curent, când o dronă rusească cu încărcătură explozivă a detonat pe acoperișul unui bloc rezidențial rănind oameni în plin centrul orașului Galați, ridică problema apărării nemijlocite a teritoriului național la cel mai înalt grad de acuitate. Rusia este pornită să escaladeze războiul în toate direcțiile și nu va ezita să crească frecvența unor astfel de atacuri, de care se preface că nu are idee și nici nu le recunoaște.
Rusia a dovedit lumii întregi că nu are repere morale. Ea nu ține cont de rezoluția ONU de luni, 1 iunie, care o condamnă vehement pentru atacul asupra României, la fel cum nu a ținut cont de regulile de condiție general-umană instituite după cel de-Al Doilea Război Mondial atunci când a pornit războiul de agresiune împotriva Ucrainei, în februarie 2022. Răspunsul nostru comun – românesc și european deopotrivă – la acest comportament obraznic ne este insuflat, invariabil, din imperativul dictonului latin: dacă vrei pace, pregătește-te pentru război.
Rusia poate fi învinsă dacă toți adepții păcii îl vor respecta perseverent, cu respșonsabilitate și fără cusur.
Valeriu SAHARNEANU
