De facerile vrednicului domnitor Vasile Lupu cunoaște orișicine a învățat carte azi sau cândva în tot spațiul românesc. Chiar și pe vremea comunismului, în școlile din România socialistă și în cele din Moldova sovietică, unele fapte ale domnitorilor moldoveni erau aduse la cunoștința generațiilor noi. Adevărat, că doar faptele care conveneau instrucțiunilor de propagandă comunistă ale regimurilor. De exemplu, în școlile din Moldova sovietică, cea ruptă de la trupul României în 1940, despre Ștefan cel Mare se spunea că un oarecare Ștefan al III-lea îi bătea rău pe turci și pe tătari în anumite perioade medievale, dar s-a făcut vrednic de menționat în cărțile sovietice de istorie pentru faptul că s-a încuscrit cu Ivan al III-lea, țarul Moscovei. Ceea ce dovedea, chipurile, că moldovenii încă de pe atunci căutau să intre sub ocrotitorul scut al Rusiei. Vis împlinit, adicătelea, în 1812, când Moldova a fost frântă în două, iar partea dintre Prut și Nistru a fost anexată la Rusia și apoi în 1940 și 1944, când acest teritoriu reunit cu România în 1918 a fost ocupat de armata roșie, dezmembrat administrativ și încorporat pe părți în imperiul sovietic.
***
Despre Vasile Lupu s-a vorbit mai nuanțat pe partea de cultură și de spiritualitate ortodoxă promovată în epocă. Sovieticii s-au proslăvit ca ateiști duri și aprigi prigonitori ai credincioșilor de tot felul, dar atunci când religia îi putea ajuta la însăilarea unor minciuni pentru a justifica pătrunderea și ocuparea unor teritorii străine foloseau inclusiv și acest aspectul religios al istoriei.
Așa a fost cu exploatarea de către sovietici a mitului luptei întru credința creștină a domnitorilor moldoveni cu Poarta Otomană, simbol de mai multe veacuri a puterii asupritoare de popoare a credinței islamice. Domnitorii moldoveni, de la Alexandru cel Bun și până la Dimitrie Cantemir, au luptat într-adevăr să dezbare Moldova de acest jug, dar numai ca să-și elibereze poporul de biruri și umilințe, nu să le aducă poclon altor asupritori, cum s-au dovedit a fi rușii țarii lor – fie ortodocși, fie comuniști.
Biletul de intrare al lui Vasile Lupu în manualele de istorie sovietice a fost, cel mai probabil, efortul său de a consolida unitatea ecumenică a Bisericii Răsăritene. În mod indirect, domnitorul moldovean a servit, peste timp, și intereselor rușilor, odată cu desfășurarea, în 1642, a Sinodul de la Iași, convocat chiar de el. La acest moment de referință în istoria ortodoxiei au participat reprezentanți ai Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, ierarhi ai Bisericii Moldovei, în frunte cu Mitropolitul Varlaam, precum și Biserica Kievului, afirmată ca entitate teologică distinctă. Aceasta din urmă a adus în dezbatere documentul care avea să-i consacre rolul: Mărturisirea Ortodoxă, elaborată de moldoveanul Petru Movilă, Mitropolitul Kievului. Istoricii consideră că acest eveniment a așezat Iașul pe harta lumii ortodoxe, fără ca moldovenii să nutrească însă și ambiția de a transfera aici centrul acestei lumi din Constantinopol, cucerit de otomani în 1453 și transformat ulterior în Istanbul.
S-ar putea ca tocmai de aici rușii să fi preluat ideea – dezvoltată ulterior până la paroxism – a transferării centrului lumii ortodoxe de la Constantinopol la Moscova, chemată, în imaginarul lor, să devină simbolic „a treia Romă”. Evoluțiile istorice din acest spațiu arată cât de fertil a fost acest concept și cât de rapid a ajuns să servească drept justificare pentru expansiunile geopolitice ulterioare.
***
Astfel, la doar câteva decenii după Sinodul de la Iași, în 1686, are loc transferul jurisdicției asupra Mitropolia Kievului de la Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului către Patriarhia Moscovei, instituție relativ recentă la acea vreme, înființată abia în 1589. Momentul-cheie îl constituie emiterea de către patriarhul de Constantinopol a unui act prin care patriarhului Moscovei i se recunoștea dreptul de a hirotoni mitropolitul Kievului. Întreaga poveste are accente demne de un roman polițist – cu solii reținute la Moscova și presiuni politice – în care acest așa-zis drept a fost smuls mai degrabă decât acordat în mod liber. Cert este că Moscova a interpretat acest act ca pe un transfer deplin de jurisdicție și a integrat canonic Mitropolia Kievului în propria sa structură, situație perpetuată până de curând. Ea a fost răsturnată în 2018, când Biserica Ortodoxă a Ucrainei a primit autocefalia de la Constantinopol, care susține că, în 1686, nu a cedat definitiv Kievul, ci a acordat doar un drept limitat – acela al hirotonirii mitropolitului, cu păstrarea unei autonomii și a pomenirii Patriarhului Ecumenic.
Transferul jurisdicției ortodoxe de la Kiev la Moscova s-a produs în epoca lui Petru I cel Mare, devenit țar al Rusiei în 1682. Acestuia i se atribuie integrarea ideii „Celei de-a Treia Rome” în orizontul strategic al statului rus. În viziunea sa, deplasarea centrului ortodoxiei de la Constantinopol la Moscova nu putea avea loc fără transformarea celui dintâi într-o provincie aflată sub dominație rusă.
Se vorbește chiar despre existența unui testament în acest sens, transmis urmașilor săi — document pe care nimeni nu l-a putut însă confirma până astăzi. În schimb, dovezile expansiunii imperiale ruse spre Strâmtorile Bosfor și Dardanele sunt incontestabile, fiind consemnate în acțiuni concrete înscrise în istorie. Una dintre acestea a fost campania moldovenească din 1711, desfășurată cu participarea tânărului domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir.
Încheiată dezastruos, campania a avut urmări grele nu doar pentru Cantemir, ci mai ales pentru populația celor două principate românești, Muntenia și Moldova. Petru I cel Mare a pierdut această confruntare, dar nu și ambiția de a avansa către strâmtori — un drum care trecea inevitabil prin teritoriile românești.
Eșecul din 1711 nu a însemnat un capăt de drum pentru ruși, ci, paradoxal, a pregătit terenul pentru expansiunile imperiale ale țarismului din secolul al XIX-lea, când Rusia a reușit să desprindă partea de răsărit a Moldovei, transformând-o în gubernie rusească. Timp de decenii, cele două principate au fost reduse la rolul de baze rusești cantonament și de aprovizionare — adevărate cazărmi de trupe și herghelii de cai – întreținute pe cheltuiala localnicilor români, în așteptarea momentului prielnic pentru reluarea ofensivei țariste spre Constantinopol și redenumirea lui în Țarigrad, în numele ortodoxiei.
Din fericire, războaiele purtate încontinuu și osteneala expansiunii bezmetice i-au jucat festa pretinsului imperiu ortodox. S-a oprit din drum la Prut, cu jumătate de Moldovă smulsă în 1812, nu la Dunăre, cu ambele principate române incorporate în imperiu în a doua jumătate a secolului XIX, cum îi era planul și cum i-ar fi plăcut.
Profitând de acest respiro, ceea ce a mai rămas din Moldova s-a unit la 1859 cu Muntenia întreagă și a format România, iar primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, a inițiat o reformă, ale cărei legi au creat în 1864 o autoritate sinodală centrală pentru Mitropoliile Moldovei și Ungrovlahiei care un an mai târziu proclamă autocefalia bisericii ortodoxe române. Deja după Unirea de la 1918, când toate provinciile românești – Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina – sunt întrunite în hotarele unui singur stat, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române ia decizia ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie. Tot atunci a venit și recunoașterea oficială în lumea ortodoxă din partea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
***
La încheierea acestui periplu istoric este extrem de importantă mențiunea că din 1812 și până în 1918, în partea de Moldovă de la est de Prut, anexată de Rusia și transformată de ea în gubernia Basarabia, Biserica Ortodoxă Rusă a demonstrat cu lux de amănunte ce rol a avut de jucat activând sub acoperirea proiectului numit „cea de-a Treia Romă”. Menirea lui a fost anihilarea treptată a identității naționale, rusificarea populației prin instrumente bisericești și transformarea ei în masă de supuși fără cârtire autorităților țariste și ulterior sovietice.
În zilele noastre, Biserica Ortodoxă Rusă nu a renunțat să facă din Rusia „cea de-a Treia Romă”, adăugând la proiect un apendice ideologic fascistoid al proeminenței așa zisei „lumi ruse”. Această așa zisă lume are nevoie de apărare, conform promotorilor bisericești. Ea cuprinde toate teritoriile cândva cotropite militar de imperiul țarist ori de cel al răului de sub flamură sovietică și Biserica Rusă este mobilizată de centrul imperial politic să țină sub control spațiul, chiar dacă hotarele administrative s-au schimbat în pofida voinței lui. De aici războiul dezlănțuit în Ucraina, de aici amenințările și războiul hibrid dus împotriva Republicii Moldova și a altor state ex-sovietice.
Dacă în Ucraina, prima linie în războiul de foc contra independenței și suveranității acestui stat o formează militarii ruși binecuvântați de Biserica Rusă să ucidă, în Republica Moldova prima linie în războiul hibrid al agresiunii ruse o formează preoțimea însăși a Bisericii Ruse, aciuate sub acoperirea așa zisei Mitropolii a Chișinăului și a Întregii Moldove. Mulți dintre slujitorii onești ai acestei biserici de ocupație imperială rusească și-au dat seamă de procesele de revenire la normalitate care au loc de mai bine de treizeci de ani în acest spațiu și au acceptat să slujească bisericii de acasă, Cu atât mai mult, cu cât Biserica Rusă a devenit un instrument deschis de susținere a războiului de agresiune împotriva unui popor înfrățit, din care se trage însăși obârșia identitară și de credință ortodoxă a poporului rus.
Unii prelați moldoveni ai acestei biserici se încrâncenează să propovăduiască orice neadevăriri numai să mai mențină pe încă o vreme prezența bisericii ieșite demult în afara exigențelor de spiritualitate și de comportament creștine.
Una dintre aceste fețe bisericești angajate de Biserica rusă în frontul războiului hibrid contra Republicii Moldova și care s-a evidențiat zilele trecute a fost protoiereul Lilian Rață, protopop de Orhei. El a declarat că Mitropolia Basarabiei minte atunci când afirmă că este recunoscută canonic de către toate bisericile ortodoxe ale lumii, ea având, conform lui Rață, doar recunoașterea Bisericii Ortodoxe Române.
***
Ca administrator de Orhei al unei biserici instalate în ținut prin puterea opresivă a mașinii de ocupație sovietică, protopopul Rață ar trebui să cunoască istoria neamului din care provine, dar și a realității care caracterizează biserica pe care o slujește ritos. I-o cere morala creștină și credința întru Hristos care s-a jertfit pe Cruce în numele adevărului.
Cunoașterea adevărului istoric l-ar aduce la izvoarele creștinești de afirmare a ortodoxiei, inclusiv la Orhei, a vrednicului domnitor Vasile Lupu, ctitorul de la 1647 al lăcașului Sf. Dumitru din localitate. Mitropolia Basarabiei este urmașa Episcopiile mai vechi ale Rădăuților și Hușilor ale Mitropoliei Moldovei, păstorite de mitropolitul Varlaam Moțoc de pe vremea lui Vasile Lupu. Această Mitropolie a primit binecuvântarea Bisericii Ecumenice a Constantinopolului încă la 1401 și confirmată la 1925, când, împreună cu celelalte mitropolii ale bisericii neamului românesc a fondat Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române. Că Mitropolia Basarabiei nu este recunoscută de Biserica rusă este un merit, nu un neajuns. Asta, pentru că Biserica Rusa este cea care s-a extins prin forță peste spațiul canonic al Mitropoliei Moldovei în 1812 și al celui al Patriarhiei Române după 1940 și 1944, însușindu-și proprietățile și ucigându-i ori deportându-i slujitorii.
Cunoașterea realității în care activează Biserica rusă în ziua de azi l-ar ajuta pe protopopul de Orhei, Lilian Rață, că poziția Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol față de rolul Bisericii Ortodoxe Ruse (BORu) în războiul din Ucraina este una de condamnare severă, marcând o ruptură profundă între „Prima între Egale” și Patriarhia Moscovei.
Că Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a criticat sistematic nu doar invazia în sine, ci și fundamentul teologic oferit de conducerea bisericească de la Moscova pentru a justifica acest conflict. Acuzațiile Constantinopolului spun explicit că Biserica Rusă și conducerea statului rus „împart responsabilitatea” pentru agresiunea din Ucraina și pentru crimele rezultate, inclusiv pentru deportarea copiilor ucraineni.
Constantinopolul acuză Moscova că folosește biserica ca pe un „instrument pentru obiective strategice”, că liderii de la Moscova încearcă să legitimeze teologic un comportament pe care Patriarhul Ecumenic l-a numit „criminal”.
Pe subiectul ideologic al „lumii ruse”, Patriarhul Ecumenic a descris această doctrină — care stă la baza susținerii războiului de către Patriarhul Kirill — drept o „erezie” sau o distorsionare a teologiei ortodoxe. El a calificat încercarea de a prezenta acest război ca fiind unul „sfânt” drept o acțiune „satanică” și expansionistă. În intervenții mai recente, Bartolomeu a reiterat că „un câmp de luptă fără focuri de armă nu înseamnă neapărat pace”, subliniind că o pace justă necesită restaurarea suveranității Ucrainei și că Biserica Mamă de la Constantinopol nu va abandona poporul ucrainean.
Concluzia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol este că războiul apare ca o „înfrângere a umanității”, iar susținerea acestuia de către Patriarhul Kirill a dus la izolarea Moscovei în lumea ortodoxă. Constantinopolul consideră că dialogul interreligios viitor trebuie să se concentreze pe „neutralizarea capacității Patriarhiei Moscovei de a submina unitatea” ortodoxiei prin ideologii politice.
***
Asta ar trebui să știe protopopul de Orhei, Lilian Rață, și ceilalți prelați moldoveni ai Bisericii ruse atunci când se fac de rușine pledând împotriva bisericii neamului și apărând o cauză profund antiortodoxă, blestemată deja de cea mai mare parte a omenirii. Lui Rață, lui Cantarean, lui Marchel trebuie să li se spună în față că oricât de mare le-ar fi solda primită de la Moscova, ei nu vor reuși să desfacă ceea ce au legat de veacuri mult mai vrednicii lor înaintași. Subterfugiile de viclenie la care recurg respectivele fețe pentru a-și justifica comportamentul nu-i vor putea servi prea mult.
Un simplu recurs la „Pravila lui Vasile Lupu” de la 1646, un cod de legi cunoscut și sub numele „Carte românească de învățătură”, definește hiclenia drept trădare și o trece din categoria crimelor pasibile de cele mai aspre pedepse conform „obiceiului pământului”, la o rigoare scrisă și prevăzută în lege. Deși ne-am lăsat demult de aspra „Pravilă” a vrednicului domnitor, nu putem și nu vom putea ierta nicicând hiclenia, alias trădarea, nevrednicilor săi urmași care servesc intereselor vrăjmașe și încearcă să ne fure nu doar toată facerea marilor înaintași lăsată nouă moștenire, dar și viitorul.
Valeriu SAHARNEANU
