Nu, pe frontul din estul Ucrainei, acolo unde forțele agresoare ale Rusiei au tocat în cei patru ani de război circa 1 milion 200 de mii de militari ai săi ca să înainteze câțiva kilometri, nu s-a produs nimic nou. Frontul cum s-a pus în mișcare în februarie 2022 în regiunile de est ale Ucrainei, așa se frământă cam pe același loc și în februarie 2026, preponderent în perimetrul regiunii Donețk.
De n-ar fi atacurile rusești zilnice cu drone și rachete balistice asupra infrastructurii energetice și rezidențiale a mai multor orașe din aproximativ toate regiunile ucrainene, am putea spune că luptele din estul Ucrainei al războiului ruso-ucrainean din secolul XXI se aseamănă foarte mult cu cele franco-germane din estul Franței al Primului Război Mondial din secolul XX. Despre acestea din urmă a scris cu inspirație de participant și cu mult dramatism, un secol în urmă, scriitorul Erich Maria Remarque în romanul său „Pe frontul de est nimic nou”, folosind ca titlu o frază împrumutată din vocabularul de lemn al propagandei de război a acelor vremuri.
Despre luptele din zilele noastre relatează zilnic o mulțime ediții ale presei clasice, supralicitată însă de cele contemporane multimedia, cu transmisiunile ei aproape că în direct de un realism crud și sfâșietor. Din descrierile disparate ale celor două realități despărțite de un calup de timp de peste o sută de ani, se prefigurează cam aceeași imagine: o aparentă lipsă de mișcare în front care ascunde un grav și inutil masacru de vieți omenești de partea celui stăpânit de nebunia înaintării cu orice preț. Dacă e să nuanțăm mai clar caracteristicile de război ale estului de astăzi, cel care ne interesează mai mult, vom vedea că, deși aria luptelor rămâne neschimbată, în ele atacatorii ruși pierd între 30 și 35 de mii de oameni în fiecare lună.
S-ar părea că Federația Rusă care de patru ani se confruntă cu o puternică hemoragie demografică, economică și militară ar trebui să dea semne de epuizare și să vrea ieșirea cât mai grabnică din acest vârtej al pierzaniei în care se află și pe care l-a pornit. Semne există, și încă foarte multe, și toate alarmante. Catastrofale chiar. Dar Rusia nu este o țară a cărei conducere ar avea capacitatea judecății raționale. Dacă ar fi avut-o, nici nu s-ar fi băgat cu război peste țara vecină și nu și-ar fi cauzat înseși pierderi și suferințe incomensurabile la ziua de azi și previzibil de mari și de grele pentru decenii ori poate chiar veacuri înainte.
Cu toate relele la activ, având economia la pământ și unicul mecanism cu activitate palpabilă arătându-se a fi la moment doar mecanismul morții și al ruinării, având asigurată ura de moarte a ucrainenilor și disprețul profund a întregii lumi civilizate, astăzi Rusia ar mai avea o singură șansă de care să se agațe dacă și-ar dori să iasă cumva din cercul vicios al aprofundării în păcat. Este șansa stopării imediate a războiului. O minune așteptată de întreaga lume și pe care o poate face doar Rusia. De una singură. Rusia care a declanșat războiul și care îl întreține în regim de foc continuu zi de zi deja de patru ani. Cum? Printr-o decizie luată de ea ad-hoc de încetare imediată a focului și de retragere a forțelor sale armate din teritoriile ucrainene ocupate ar face reală această minune.
Gestul ar fi o ușurare imensă pentru ruși; o bucurie uriașă și o despovărare de neimaginat pentru ucraineni; o revenire la încrederea în ziua de mâine pentru întreaga omenire care de patru ani trăiește cu frica unui al treilea război mondial iminent.
Rusia nu este însă țara minunilor de acest fel, adică bune. Pacea este pentru conducerea acestei țări ca și o condamnare la moarte. Nu în zadar rostirea, scrierea ori afișarea în public a cuvântului au fost pasibile de ani greu de închisoare în prima fază a războiului de agresiune împotriva Ucrainei. Astăzi, de pe margine de prăpastie, Rusia declară ipocrit că vrea pacea, în fapt transformând dezideratul de pace într-o formă de continuare și escaladare ascunsă a războiului său de agresiune. Țintele marcate de ea în noile planuri aflându-se mult peste orizontul spre care tinde al râului Nipru; pună dincolo de Nistru și de Prut, dar și de Bug ori Vistula. La așa ceva numai conducerea cu mentalitate de căpcăun a Rusiei se poate pricepe. În negocierile de pace pe care le mimează, Rusia nu vrea decât capitularea Ucrainei, după care genocidul ucrainenilor practicat deschis pe cale de război, să poată continua în formă mai sofisticată și pe cale de așa zisă pace.
Aceste intenții ale Rusiei au fost decriptate până în cele mai mici detalii de către țările învecinate cu zona de război ale Europei de Est. Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Cehia, România au analizat situația la masa verde și și-au dat seama că frontul de est al războiului ruso-ucrainean începe cu ele. Țările Baltice, Polonia și, mai puțin deschis, România au susținut din start Ucraina în lupta ei de opunere a rezistenței contra cotropitorilor ruși. Până mai recent, se credea că și angajamentul președintelui american Trump de a pune capăt războiului în timp cât mai scurt ar putea fi realizabil având în vedere capacitățile multiple ca firmă și conținut ale americanilor de a pune presiune serioasă pe conducerea politică a Rusiei. În practică însă, lucrurile s-au întâmplat tocmai invers: s-a dovedit că Rusia dispune în chip miraculos de pârghii neștiute de influență asupra conducerii americane.
În anul de când se află la Casa Albă, Trump s-a arătat dispus să facă mai degrabă presiune constantă pe Ucraina ca aceasta să cedeze teritorii Rusiei „în numele păcii”, să determine NATO și țările din Blocul binevoitorilor ca acestea să regândească formele de ajutorare a Ucrainei. Trump a promovat o politică prin care a eschivat aproape în totalitate Statele Unite de la această misiune. Mai mult, s-a putut vedea că între Trump și Putin există coincidențe de evaluare sub un unghi de neacceptare și atitudine negativă în privința rolului și rostului Uniunii Europene ca entitate geopolitică globală și continentală.
Așa cum aproape toate țările membre ale Uniunii Europene din Estul Europei sunt în același timp și membre ale NATO, acestea au descoperit cu groază cât de vulnerabile au devenit ele în fața Rusiei agresoare în situația în care Trump jinduiește, ca și Putin, dezintegrarea entității geopolitice care le face puternice și le asigură reziliența.
În regim de mare urgență, Polonia, țara cea mai apropiată de focarul de război, devenită una din cele mai importante platforme de aprovizionare cu echipamente militare a Ucrainei, dar și celelalte țări din perimetrul estic adiacent european și-au regândit în mod radical politicile de apărare. Polonia a anunțat o finanțare de cca 5% din Produsul Intern Brut al sectorului ei de apărare. Armata, industria producătoare de echipamente militare și infrastructura din completare devenind priorități în dezvoltarea acestei țări. Zilele trecute, președintele Poloniei a invocat chiar stringența dotării țării sale cu arma nucleară, ca instrument al descurajării, drept posibilă și necesară, tema făcând parte până mai ieri din categoria celor imposibil de abordat în niciun context european sau global.
Sunt schimbările esențiale care pun amprenta pe dinamica de configurare a acestui tărâm de continent. Schimbări ca nu țin doar de retorică, ci și de implicare practică a estului european în construcția unui scut de apărare în fața iminentei agresiuni rusești. Legat de acest subect se prezintă și discuțiile franco-germane referitoare la un scut nuclear european.
Sud-estul european care cuprinde România și Republica Moldova nu va putea evita nici el schimbările de esență. Mesajul secretarului de stat american Marco Rubio la conferința de securitate de la Munchen precum că Statele Unite nu vor să aibă de-a face în noile vremuri cu aliați slabi este mai mult decât clar. Destinul celor slabi va fi lăsat la discreția celor puternici. Este aceptabil ca cel puternic să fie așa cum este Uniunea Europeană ori cum au fost Statele Unite de până la Trump. Dar dacă cel puternic care ne va cere socoteală de ce trăim pe acest pământ va fi ca Rusia lui Stalin ori a lui Putin – obraznică, hrăpăreață, canibală?
România este o țară cotată la un potențial mediu de dezvoltare, iar Republica Moldova nu poate fi decât așa cum este – o țară slabă și deosebit de vulnerabilă în orișicare contexte. Împreună însă, unite în teritoriul unui singur stat – așa cum a fost înainte de a fi frânt cu brutalitate pe bucăți separate de Stalin – entitatea românească întregită ar avea toate deschiderile să se afirme cu mult mai multă putere, alături de Polonia și Ucraina, drept unul dintre stâlpii de siguranță ai comunității democratice a statelor din această zonă a Europei.
Valeriu Saharneanu
