Astăzi, voi scrie despre o femeie care a scris ea însăși despre zeci, poate sute de oameni, dar despre ea nu a scris nimeni. Am întâlnit-o pe Elena Țîrdea-Spinei la Soroca, acolo unde statornicia Cetății pare să-i fi intrat în ființă. Cu o carte în mână și cu o lumină blândă în privire, stătea la buticul ei mic – locul în care își vinde propriile cărți. Am întrebat-o dacă ar vrea să facem un interviu. A zâmbit, uimită. Mi-a spus cu sinceritate că nimeni nu a făcut asta până acum.
„Nicicând nu am mai realizat un interviu cu referire la persoana mea. Întotdeauna am scris despre alții. Când vine vorba despre mine personal, nu-mi ajung puteri ca să mă apăr sau să pun un cuvânt bun sau să mă laud dacă este pentru ce.”
Două ore și timpul s-a oprit. Am uitat de agitație, de program, de înregistrare. Am ascultat. Și am pătruns într-o poveste care nu este doar despre o jurnalistă sau o scriitoare, ci despre o viață care a știut să iubească discret, să ofere fără să ceară…
De mică a învățat că a fi de folos înseamnă a fi om. A înțeles instinctiv că, uneori, cel mai mare dar pe care îl poți oferi – nu e un obiect, ci prezența ta, sprijinul tău, o mână caldă întinsă fără să ceri nimic în schimb. Așa i s-a scris în sânge nevoia de a ajuta – cu o discreție care nu așteaptă răsplată, ci doar liniștea de a ști că a fost acolo pentru cineva. „Fratele meu… el a fost copilul meu, a fost viața mea, idolul meu, sufletul meu, de mic.”
Își amintește cu o emoție pe care nici timpul nu a putut s-o șteargă – avea aproape 10 ani când mama l-a adus de la maternitate, într-o iarnă aspră de început de februarie. Un copilaș mic, înfășurat bine într-o șalincuță de lâniță, cu obraji roșii de frig și de viață nouă. Atunci, ceva s-a întâmplat. Nu doar că l-a văzut, dar și s-a îndrăgostit de el iremediabil. „Mi-a furat tot,” spune zâmbind, „absolut tot.”
Anii au trecut, dar în inima ei, fratele a rămas copilul pe care trebuie să-l apere, să-l ocrotească, să-l ridice ori de câte ori viața îl pune la încercare. Astăzi, Sergiu Țârdea are peste 40 de ani. Dar pentru Elena, el e tot băiețelul din șalincuță, pe care l-a ținut pentru prima oară în brațe cu o emoție atât de mare, încât și acum o simte.
După frate, viața i-a mai făcut un dar – dublu. Două fetițe, două lumini care-i cresc acum sub ochi – Jasmina și Sofia. Sau, cum le alintă ea, „iubirelele mele”. Le iubește cu aceeași dăruire cu care și-a iubit fratele. Uneori se uită la ele și se vede pe sine – o copilă visătoare, mereu cu o carte în mână, mereu însetată de povești. Jasmina, cea mare, a trecut deja în clasa a cincea, iar Sofia, cea mică, se pregătește să pășească în clasa întâi.
Își amintește de parcă ar fi fost ieri. Era mică, o copilă cu suflet mare și ochi plini de întrebări, emoțiile o însoțeau peste tot – se cuibăreau în pieptul ei când recita poezii, când asculta o poveste, când ținea în mâini o carte, chiar dacă nu știa încă să o citească. „Îmi plăceau la nebunie cărțile…”
Biblioteca a fost pentru ea primul loc magic descoperit în afara casei. Știa că acolo se adăposteau povești, lumi nevăzute și cuvinte care așteptau să fie rostite. Și, într-o zi, acel drum spre bibliotecă a devenit un obicei. Cărțile deveniseră dorință, refugiu și prietenie. Nici nu ajungea bine acasă, că deja i se învârtea inima în piept de nerăbdare. Urca un deal, cobora o vale, cu pași repezi, ca să scoată mai iute cărțile din geantă și să se piardă în pagini. Nu conta cât de obosită era sau câte treburi o așteptau – cititul era bucuria care o făcea să uite de toate. Era sora mai mică (Snejana) și fratele (Sergiu) de care trebuia să aibă grijă – și totuși, găsea mereu un răgaz pentru o pagină, două…
„În ogradă, copilăria mea avea miros de caise mășcate. Copacii nu erau înalți, dar mie-mi păreau uriași. Într-o dimineață, m-am trezit mai devreme decât de obicei. Știam că părinții sunt acasă și, inevitabil, o să-mi găsească de lucru. Așa că am ticluit un plan. Mi-am luat o poală zdravănă de zarzări și cartea de la bibliotecă — un volum împrumutat în taină și drag — și m-am ascuns în ogradă, printre frunze și raze de soare, ca să citesc în liniște. Fără Sergiu, fără Snejana, fără „hai la treabă!”. Dar liniștea n-a ținut prea mult. Mama, m-a găsit și m-a tras de-o aripă. – Hai la spălat vesela! Hai cu boboceii! Hai, hai, că-i destul cititul tău! Grijile mi-au apărut pe loc, ca din pământ, iar cartea… aștepta cuminte să revin.”
Când era în clasa a 5-a, Elena a scris prima poezie, iar de atunci i s-a copt în suflet dorința de a deveni scriitoare, de a scrie poezii și cărți. Însă pe acest drum au existat și încercări, mici piedici care au făcut-o să învețe lecții importante. Își amintește o întâmplare la ora de limba română, când trebuiau să scrie o expunere — așa se numea atunci, nu eseu. Profesoara le citea un text, iar acasă trebuiau să scrie un text cât mai apropiat de cel auzit. Elenei, însă, i-a fost mai simplu să copieze expunerea din cartea pe care o avea acasă, fără să modifice nimic. A doua zi, s-a trezit cu un „doi” mare, roșu, în caiet și în catalog. Și, odată cu nota, a venit și rușinea — dar și o mustrare serioasă din partea învățătoarei Claudia Fiodorovna. „Nu e corect ce ai făcut, nu-i frumos să copiezi”.
Dar omul învață din greșeli, iar Elena a învățat atunci poate cea mai importantă lecție. A înțeles că trebuie să fie sinceră cu ea însăși și să-și țină mereu cuvântul. Mai ales că viața nu-i dădea prea mult timp liber — avea grijă de fratele și sora mai mici, iar mama ei plecase la muncă când fratele avea doar șapte luni.
„Îmi amintesc încă un caz, trebuia să învățăm o poezie pe de rost. Eu, însă, nu am reușit să o învăț complet și, în ziua lecției, cei care nu știau poezia au fost scoși în picioare. Doamna Claudia ne-a certat aspru, ne-a mustrat și ne-a spus că avem șansa să ne corectăm notele dacă spunem ce carte citim acum. Când a venit rândul meu, am povestit despre o carte în care era descris al Doilea Război Mondial, pe care o țineam bine minte. Am descris totul atât de frumos și sincer, încât doamna nu s-a mai uitat la faptul că nu învățasem poezia și mi-a pus un cinci mare în catalog. Așa a început, de fapt, drumul meu spre scris. Întotdeauna am avut o dragoste aparte pentru cuvinte, dar nu eram la fel de îndrăgostită de matematică, geografie, fizică sau chimie. Pe aceste materii mă târâiau uneori de urechi și învățam formulele pe de rost, fără să le înțeleg prea bine. Dar, cu timpul, am început să prind noțiunile de algebră și legile chimiei și fizicii.”
Elena a absolvit Școala Medie Nr. 1 din Soroca. Visul ei era să rămână aproape de casă, de orașul care i-a fost dintotdeauna familiar, dar mama avea alte planuri, să urmeze studiile la Universitatea Pedagogică din Tiraspol. Nu era pregătită să plece departe, departe de tot ce știa și iubea. Într-o zi, copleșită de teamă și dor, a fugit la bunica în sat, sperând să rămână acolo. Mama a venit după ea a doua zi, cu haine de sărbătoare și cu acte în geantă, hotărâtă să o convingă să accepte noua provocare. „Eu plângeam în autobuz. Mama nu, mama vreau la Colegiul Pedagogic aici, în Soroca, nu mă duce așa departe, că mă tem!”
Primul an la Tiraspol a fost un șoc – o lume nouă, cu reguli noi, cu oameni necunoscuți și cu dorul acasă care nu îi dădea pace. Anul următor, distanța părea și mai mare, iar vizitele acasă erau tot mai rare. Pentru alinare, Elena găsea refugiu în prezența verișorilor săi, Igor și Anatol, la care mergea ori de câte ori putea. Mama, mereu grijulie, îl trimitea pe tata să o aducă acasă: „Ad-o măi acasă, să o văd, să nu uit cum arată copilul meu.”
„Mama, îmi trimitea scrisori, punea acolo un plic cu foaie albă, să mă atenționeze. Vedeam că trece o săptămână și n-am scris nimic mamei, și pe urmă am căpatat așa o deprindere, mă duceam la poștă și scriam telegramă, că așa era pe atunci, telefoanele nu erau. – Mama, la mine totul este bine, vin degrabă acasă!”
În acea lume nouă, cu toate provocările ei, Elena și-a găsit pasiunea: scrisul. Iubirea pentru cuvinte, pentru povești și pentru poezie a devenit busola ce i-a luminat drumul. După absolvirea universității, s-a aventurat pe cărări noi – a început să viziteze rudele din toate colțurile Moldovei. Tatăl ei provenea dintr-o familie numeroasă, cu șase copii, iar asta însemna o mulțime de verișori, mătuși, unchi și povești de descoperit. Cu drag, a pornit în călătorii spre Fălești, Hîncești, Aneni Noi și multe alte locuri, transformându-se într-un adevărat liant între toate ramurile familiei. Astăzi, Elena este cunoscută ca acea persoană care leagă neamurile, care ține vii legăturile și care nu uită să spună celor dragi: „Viața e prea scurtă ca să nu te cunoști cu verișorii tăi, cu mătușile și cu unchii. Duceți-vă, vizitați-i, păstrați legătura!”
Mergând prin viață, pe cărarea plină de întâmplări și oameni, a întâlnit multe suflete care i-au dăruit emoții de neuitat. A cunoscut-o pe doamna Nina Slutu Soroceanu, pe care o alintă simplu – Ninuța. Toate femeile pe care le-a cunoscut cu numele Nina, le spune „Ninuța”.
„Dar este și o altă Nina, Ninuța Niculce, o prietenă mai în vârstă, o tovarășă și colegă de drum, mereu cu un cuvânt cald și un sfat bun, care mi-a fost aproape încă de când m-am întors în Soroca după studii. Cu această doamnă am avut șansa să colaborez, să învăț și să cresc.”
Pentru că e jurnalistă, a făcut un reportaj despre doamna Nina Slutu Soroceanu, atunci a avut ocazia să-i zică tet-a-tet că are poezii pe care vrea să le aranjeze pe hârtie. A primit o reacție de încurajare. – „Lenuță, hai, Lena, nu te opri! Hai la Chișinău, ne ducem la editor, la tipografie, și facem.”
„A fost alături de mine la fiecare pas. M-a ajutat să redactez, să înțeleg procesul și chiar să ajung cu manuscrisul la tipografie. Am făcut totul pe cont propriu, dar sentimentul de bucurie când am ținut în mâini prima mea carte a fost imens. Se numea „Abeceduțul” și era o colecție de poezii despre litere, despre carte – un fel de abecedar colorat și vesel. După aceea, cărțile au început să vină pe rând, câte două odată, câte una, iar acum, în 2025, am în jur de 14 volume publicate. Unele sunt și în limba rusă – cum este „Сорокские Легенды”, o traducere a „Legendelor Sorocene” din română. Am un almanah tot în rusă, unde se regăsesc și câteva povestiri de-ale mele, dar majoritatea cărților mele sunt în română – povești, legende, poezii, dar și cărți colorate cu planșe pentru copii.”
Anul acesta a editat cartea „Scaunul Domnesc din Cetate”. A găsit povești captivante, pline de viață. Le-a copt, le-a cizelat cu grijă, astfel încât să poată ajunge la inimile copiilor și, poate, și la cele ale părinților lor.
„Sunt istorii adevărate, trăite, simțite de mine, povești care poartă în ele esența ținutului sorocean. Am o plăcere aparte să scriu despre Cosăuți. Acolo am întâlnit oameni minunați și am auzit atât de multe legende și întâmplări care merită păstrate. Toate acestea le-am transpus în povestioarele mele, astfel încât să rămână vii, să fie citite și iubite.”
Un capitol special din „Scaunul Domnesc din Cetate” este dedicat și poveștilor din Sobari, satul unde s-a născut tatăl scriitoarei. Deși tata nu povestea multe despre trecutul său, munca lui și tăcerea lui spuneau totul. După ce tatăl Elenei a decedat, ea s-a apropiat sufletește de unchiul Ion Țurcanu, care locuiește acum în Cricova, și care i-a împărtășit multe povești din viața și obiceiurile satului.
„Mama a fost mereu stâlpul meu de sprijin, cea care mi-a rezolvat problemele, mai ales când venea vorba de note. Dacă riscam să primesc doi la algebră sau geometrie, ea intervenea și mă ajuta să trec peste obstacole. Tot ea a fost și cea care m-a încurajat să scriu, să nu renunț niciodată la visul meu.”
Prima poezie a scris-o în clasa a 5-a, la lecția de muncă, și de atunci a păstrat mereu în caiete și carnete poeziile pe care le aduna cu drag. Acum, le are ordonate în mape, iar unele sunt chiar înregistrate în întregime.
„Nu mă mulțumesc doar să le păstrez – mă întorc mereu asupra lor, le recitesc, le redactez, le rafinez. Spre deosebire de mulți, eu nu scriu poeziile la calculator. Pentru mine, e nevoie să iau pixul în mână, să tai, să șterg, să scriu din nou, să mă gândesc cu adevărat la fiecare cuvânt. Pentru o poezie pot consuma chiar și zece foi A4 până când simt că e gata.”
Pe lângă sprijinul și încurajarea Ninei Slutu, s-a împrietenit și cu Titus Știrbu, un adevărat idol și zeu al poeziei pentru copii. Poeta s-a inspirat de creația lui Titus Știrbu, în care povestea despre satul său natal, despre părinți, despre copilăria petrecută în satul Cenușa din Florești.
„Suntem practic vecini sufletește. Ori de câte ori merg la Chișinău și am ocazia să particip la „Moldexpo” sau la salonul de carte pentru copii, nu ratez prezentările lui – îl ascult cu mare atenție și admirație.”
La fel, Vasile Romanciuc este un model pentru Elena. Un titan al poeziei pentru copii, așa cum a fost și Grigore Vieru.
„Chiar dacă în lumea literară există mulți poeți și scriitori pentru copii, pentru mine, Vasile Romanciuc și Titus Știrbu rămân cei mai importanți și cei mai valoroși specialiști în arta scrisului pentru cei mici, iar moștenirea lor rămâne vie în sufletul nostru și în tot spațiul cultural românesc.”
În familie îi spuneau Aliona. Așa i-a fost numele din naștere, dar după căsătorie, în acte a devenit Elena. Totuși, Aliona a rămas numele pe care îl purta în glasul mamei, în amintirile copilăriei, în vocea celor dragi. Mama avea o vorbă care o urmărea mereu: „Aliona, oamenii care scriu cărți mor repede.” O spunea cu un fel de îngrijorare amestecată cu taină. Aliona nu se temea. Din contra – simțea că tocmai scrisul o ținea vie. „Eu din cărți m-am hrănit. Pentru mine, cartea n-a fost doar o plăcere. A fost și o sursă de trai.”
A lucrat ca jurnalistă la ziarul Realitatea, și acolo se regăsea. Îi plăcea să scrie, să meargă pe teren, să cunoască oameni, să întrebe, să observe. Dar într-o zi, ziarul s-a închis. Și, odată cu el, parcă s-a închis și o lume. Rămasă singură, într-un apartament din oraș, fără mamă, fără soț, fără un serviciu și fără copii care să o poată sprijini. Avea 40 de ani și o hotărâre – să nu cedeze.
Și-a luat cărțile sub braț și s-a dus la Drochia. Acolo, în piață, a început să le vândă. Femeile o întrebau: „Sunteți autoarea? Atunci puneți-mi un autograf.” Și ea scria, zâmbea, mulțumea. A vândut acolo o lună întreagă. Apoi a plecat la Florești. A făcut la fel. A vândut. A povestit. A încurajat. A lăsat câte o carte în fiecare mână întinsă. Și în fiecare carte, câte un pic din sufletul ei.
După două luni, s-a deschis un alt ziar și s-a angajat din nou ca jurnalistă. Mai târziu, în 2015, a ajuns ghid-coordonator la Lumânarea Recunoștinței. Nouă ani a lucrat acolo, povestind elevilor veniți în excursii despre istoria Sorocii. Le vorbea cu pasiune, cu foc în ochi, despre locurile dragi, despre oameni, despre trecut. Și, tot timpul, cărțile ei o însoțeau. Unde era ea, acolo erau și ele – puse pe o masă, în traistă, în mâinile vizitatorilor.
Au fost ani în care nu-și permitea o tartină în plus sau o vacanță la mare. Au fost zile în care a vândut cerceii de aur, inelele, orice bijuterie prețioasă – totul pentru a mai scoate o carte. Dar niciodată n-a simțit că pierde. Căci fiecare carte tipărită era o fereastră deschisă spre oameni, spre lume.
După cei nouă ani lucrați ca ghid-coordonator la monumentul Lumânarea Recunoștinței, a trecut să lucreze un an cu stode la Muzeul de Istorie și Etnografie „Nicolae Bulat” din Soroca. Și-a dat repede seama că nu e locul ei. „Eu trebuie să explorez, să evadez. Nu pot sta locului. Mă simțeam ca-n patru pereți.” A înțeles că menirea ei e alta. Ea nu poate să tacă. Trebuie să meargă, să vadă, să povestească. Să spună lumea așa cum o simte ea, cum o trăiește, cum o înțelege. Să lase în urma ei nu doar amintiri, ci și pagini scrise – cu suflet, cu trudă, cu dragoste. Și a plecat de acolo.
„Douăzeci de ani în urmă mi-am pus o regulă de la care rar m-am abătut. Să nu treacă o zi fără să scriu ceva. Poate fi un vers, o idee, un gând aruncat pe o bucată de hârtie. Dar să fie scris cu mâna mea.”
Pentru Elena, scrisul nu e doar meserie. E parte din ea. Uneori e terapie, alteori e misiune, dar, în cele din urmă, e destin. „Cel mai intens e atunci când mă pregătesc de o carte. Redactez poeziile deja scrise, le recitesc, le corectez. Mă gândesc cum va arăta volumul, cine mă va ajuta să-l redau curat. Chiar și Măria Sa, Grigore Vieru, avea redactor. Un autor nu poate fi toate în una: poet, redactor, tehnoredactor și tipograf.”
Zâmbește când își amintește o pățanie cu poetul Titus Știrbu: „I-am trimis odată o poezie și n-a vorbit cu mine o lună! M-a certat: Tu chiar nu-ți dai seama? Uite acolo, la rândul acela, schimbă ordinea cuvintelor, să curgă, să se pronunțe frumos. Și avea dreptate. Pentru un cuvânt potrivit, un vers rostit cu simplitate, merită tot efortul.”
În tinerețe, își permitea să scrie nopțile. Trăia în acel freamăt creativ în care timpul se oprea, iar inspirația o ținea trează. Acum, când e mamă, timpul nu mai e doar al ei.
„Dacă stau să redactez poezia, țin pixul în mână, dar vine fetița cea mică și zice: Mami, vreau să te iubesc. Vreau să stăm împreună. Și cum să nu lași pixul jos? Stăm, ne iubim, ne îmbrățișăm. Apoi apare cea mare: Aha, tu pe cea mică o iubești. Dar pe mine? Și uite-așa trebuie să fiu și mamă, și poetă, și să împart dragostea egal.”
Totuși, noaptea rămâne locul cel mai sigur pentru scris. „Atunci, când totul se liniștește în jur, mă adun. Și dacă reușesc să leg două-trei strofe, să simt că s-a așezat ideea, că versul respiră, atunci înțeleg că ziua care a trecut n-a fost în zadar.”
Când îi este greu pe suflet – nu scrie. Când îi este bine, doar atunci scrie. Se inspiră din lumea lui Titus Știrbu.
„Scrisul meu are nevoie de pace, nu de zbucium. De aceea, poate, nu scriu chiar zilnic, cum zic unii. Scriu doar când simt că am ceva de spus. Îmi place momentul acela când mă așez, și nimeni nu mă întrerupe, e ca și cum mi se face loc în lume. Sunt oameni care spun că scriu când le vine muza. Muza?! Dar cum știi tu când vine muza? Te sună? Bate la ușă? Mă enervează chestia asta cu muza. Eu cred că scrisul e o muncă adevărată, e disciplină, e stare… Ce, lui Eminescu i-a dictat cineva versurile? A scris, a tăiat, a rupt, a aruncat. N-a venit nicio muză – a venit muncă.”
Elena n-a crescut cu iluzia că lumea îi datorează ceva. A fost, cum spune ea, „o ființă mai romantică, mai moale”. A iubit viața cu ochi de copil și a visat în cuvinte, nu în bani. Dar viața a venit cu palma grea. I-a murit soțul tânăr. Așteptarea unui copil s-a transformat în ani de tăcere. N-a fost genul de om care se împotrivește cu pumnii. Dar nici n-a căzut. A învățat să meargă înainte. Să-și crească rădăcini în ce avea. Să transforme fragilitatea în forță, tăcerea în poezie, pierderea în sens.
„Să fii puternic nu înseamnă să trântești uși sau să țipi. Să fii puternic înseamnă să fii deșteaptă, să fii silitoare, să fii harnică. Eu m-am învățat să mă mulțumesc cu puțin. N-am avut niciodată momente în care să vreau să plec din țară. Nu m-a tentat ideea de a lăsa totul și să merg după bani. Puterea e și să rămâi om. Să nu te transformi în ce nu ești, doar pentru că ți-e greu.”
Este deprinsă că lumea îi citește cărțile. Deseori poate fi oprită pe vreo stradă din Chișinău și să i se adreseze cineva zicând – Doamnă, da eu am cartea dumneavoastră acasă. Face adesea întâlniri cu cititorii la grădinițe, la școli.
„De-a lungul anilor, am fost prin grădinițe și școli, cu poezii sub braț. Copiii m-au ascultat cu ochi rotunzi, părinții – cu un zâmbet pe jumătate copilăresc. Și eu? Eu mi-am regăsit mereu acolo curajul de a merge mai departe. De aceea, la toamnă, vreau din nou să pornesc prin școli, prin grădinițe. Acolo, printre oameni, simt cel mai mult că trăiesc. Pentru mine, libertatea e să pot povesti și să fiu ascultată.”
Se întâmplă zile, când se întoarce cu gândul la mama. La răbdarea ei.
„Am fost un copil năzdrăvan, visător, plin de idei și… boroboațe. Am jucat adesea pe nervii mamei, dar ea nu m-a gonit niciodată. M-a ținut aproape. M-a crescut din iubire, nu din obligație. Mama, sărmana, a fost o eroină. Abia mai târziu am înțeles cât de greu e să fii mamă. Azi știu sigur. Orice mamă merită flori. Nu doar de 8 Martie, ci în fiecare zi. Merită să fie ascultată și să nu fie uitată.”
Pentru ea, a fi mamă înseamnă, adesea, să repare lucrurile care n-au fost tocmai bine. Să așeze cu grijă în sufletul unui copil ceea ce viața i-a șters prea devreme. Nu e o misiune ușoară, dar e una asumată cu toată inima.
„Demult îmi doream să iau copii în plasament. Mă uitam la ideea asta ca la o promisiune pe care o purtam de multă vreme în inimă. Dar a durat ceva timp până am găsit acel copil pe care să-l simt al meu, pe care să-l pot iubi cu toată ființa.”
Primul copil care i-a fost propus era un băiețel de patru ani. A simțit că nu e momentul, că nu e acel „da” definitiv. A refuzat. Dar gândul acela nu i-a dat pace. „Mult timp mi-a părut rău că nu l-am înfiat. Mă bântuia ideea că poate aștepta dragostea mea și eu n-am fost acolo.”
Timpul a trecut. Apoi a venit o nouă întâlnire. Era într-un centru, iar printre copii care alergau și îi săreau în gât, era o fetiță care stătea liniștită, cu o carte în mână. Se numea Jasmina. „Când am văzut-o, am zis – Ea e! N-am mai simțit frică. Eram cu ochelari roz pe ochi, visam frumos și sincer.”
Primele luni n-au fost ușoare. Au fost momente grele, perioade de adaptare, de neînțelegeri, de teamă și retragere. Dar, pas cu pas, au construit o legătură, un început de familie. Acum, totul s-a așezat frumos. Fata cea mare merge la școala de muzică și învață bine. În casă e liniște și e bine. „Știu că nu e simplu. Dar e atât de frumos. Nu-mi mai pot imagina viața fără copiii mei.”
Elena Spinei acum lucrează la o carte nouă, una care să adune mai mult. „Aș vrea să fie mai voluminoasă. Simt că am adunat destule gânduri pentru o carte mare. Eu știu că poeziile mele se citesc și se învață ușor.”
Dincolo de dorința de a publica, există în ea o sete veche, și anume de a lăsa ceva care rămâne. Nu doar o carte frumoasă cu o copertă lucioasă, ci o carte care să poarte în ea suflul unei vieți trăite în muncă. Poate că, într-o zi, cineva va deschide o carte de-a ei și va simți că nu e singur. Poate că, peste ani, o fetiță visătoare va scrie prima ei poezie, citind în taină, așa cum și Elena făcea cândva, printre zarzări și razele de soare. Cărțile Elenei se regăsesc în librăriile din Republica Moldova. Le poți găsi și în biblioteci, în ghiozdanele copiilor sau pe noptiera unei educatoare. Au un farmec aparte.
