La 18 aprilie 1992, în războiul dintre Rusia şi Republica Moldova au fost împuşcaţi mişeleşte sorocenii Iurie Levandovschii, Valeriu Popuşoi şi Valentin Rusu.
Iurie era şofer pe ambulanţă şi împlinise abia 25 de ani. Avea două fete gemene de aproape trei ani, Irina şi Marina, iar pe fiica Iulia soţia Ludmila a născut-o la puţin timp după tragicul eveniment. An de an, (doar) membrii familiei vin la mormântul eroului pentru a-i cinsti memoria. Iurie a fost unicul copil din familia lui Andrei şi a Elenei Levandovschii. “Eu auzisem dimineaţa la radio că au fost împuşcaţi trei băieţi, felcerul, şoferul unei ambulanţe şi al unui autobuz, dar nu au spus că sunt din Soroca, îmi zice Elena Levandovschii. Pe urmă au venit acasă şi mi-au adus această veste. Soţul plecase în deplasare în Rusia şi s-a întors sur la cap. Nouă oficial nu ne-a spus nimeni nimic ce a fost acolo. Am aflat mai pe urmă de la medicul care era cu ei şi care a scăpat viu, că ei stăteau în salvare şi mâncau, dar la un moment dat au început a împuşca până maşina ceea era numai borţi. Nu ştim cine a împuşcat în ei, dar cui îi trebuieşte să caute? S-au umplut unii buzunarele, sunt bogaţi, au cu ce trăi şi nu se mai uită la noi”.
Familia nu înţelege nici astăzi de ce nu a fost făcută o anchetă pentru a se afla cine le-a împuşcat feciorul. “Eu mă gândesc că separatiştii şi cazacii nu au avut aşa armament, căci ei au fost împuşcaţi straşnic, continuă femeia. A fost armata rusă. Dacă Rusia s-a băgat şi a luat Crimeea, ce e pentru ea Transnistria?” Irina, una dintre cele trei fiice ale lui Iurie, nu-şi aminteşte de primii doi ani petrecuţi alături de tată, şi ştie doar cele povestite de mamă şi bunei. “Nouă mama ne-a spus că tata a decedat la război şi atât. Nu ştiu ce este cu acest război, dar nici nu vreau să ştiu. Nu are rost, căci nu se spune nimic drept”, îmi zice Irina. În fiecare an la 2 martie, când se comemorează eroii ucişi în războiul din Transnistria, membrii familiei sunt invitaţi la acţiunile organizate de autorităţi, în rest nimeni nu-şi mai aduce aminte de ei. “Cât a fost Gheorghe Delejan şeful poliţiei din Soroca, şi Boris Glavan, primar al oraşului, mai veneau pe la noi, dar cum s-au dus ei — gata, nu mai vine nimeni. Atâta cât la 2 martie mă întreabă ce doresc să vorbesc la microfon. Şi eu îi întreb: ce să spun, că nu veniţi măcar să vedeţi cum trăim?”, zice cu amărăciune în glas Elena Levandovschii.
Au trecut aproape trei decenii de la acel război, iar statul pentru care au luptat copiii, soţii şi taţii lor i-a uitat pe ei, dar şi pe cei care şi-au sacrificat viaţa pentru apărarea Patriei.
