Vasile Zelionîi, s-a născut într-o zi de iarnă, pe 6 ianuarie, în satul Hrușca. Era timp de război. Tatăl avea să nu se mai întoarcă niciodată de pe front, iar mama a rămas singură cu doi copii – el și sora lui. O femeie tânără, dar puternică, care a învățat repede că supraviețuirea nu ține de noroc, ci de caracter.
Mama, a finisat școala medie și a venit ca învățătoare în satul Nimereuca. Acolo a crescut copiii, acolo a prins rădăcini o familie care avea să fie formată din muncă, rigoare și demnitate. Copilăria lui nu a fost una ușoară, dar a fost una plină de sens. De la șase ani a mers la școală și a învățat devreme că fiecare zi cere efort.
Sportul a intrat în viața lui firesc, aproape instinctiv. Fotbalul și voleiul i-au devenit prieteni de nădejde, iar mișcarea – un mod de a-și ordona gândurile. Bunelul, vânător, l-a învățat să țină arma, să fie atent, Mai târziu, aceste deprinderi aveau să-l ducă spre performanță: la Vărăncău, unde a absolvit clasa a zecea, a devenit vicecampion la împușcat. Nu vorbește mult despre asta, dar în spatele modestiei se ascunde o disciplină formată din copilărie.
După absolvire, viața a luat o turnură practică. Mama i-a spus simplu: „Ajunge cu învățătura, e timpul să muncești.” Și a mers. Colhozul a fost prima mare școală a maturității. A început ca stagier, hamal, remorcher. A încercat orice muncă i s-a oferit, fără să se plângă. Dar drumul lui avea să fie legat de pământ și de utilaje. A ales meseria de tractorist și a urmat școala de mecanizație din Tîrgul-Vertiujeni.
A muncit doar două luni ca tractorist când președintele colhozului a observat în el seriozitate, responsabilitate, potențial. I-a propus să meargă mai departe, să învețe pentru a deveni inginer, oferindu-i îndreptare la cursurile pregătitoare ale Institutului Agricol. Era un pas mare, o șansă rară. Dar după două luni și jumătate, viața a intervenit din nou: armata.
După armată, s-a întors acasă. S-a reangajat ca tractorist și a continuat să muncească. Anii au trecut, iar experiența acumulată l-a transformat într-un om de încredere pentru comunitate. În 1981 a devenit președinte de colhoz. Nu a fost o funcție ușoară, dar a acceptat-o ca pe o responsabilitate. Mai târziu, în 1987, a fost numit secretar la primărie, funcție pe care a exercitat-o până în 2008. Două decenii în slujba oamenilor, a documentelor, a deciziilor care schimbau destine mici, dar importante.
Pensionarea nu a însemnat oprire. Astăzi este tată a trei copii, bunic a cinci nepoți și străbunic a trei strănepoți. Casa din Nimereuca nu este niciodată goală. Are un câine, Ivan Pavlovici, de nouă ani alături de el, și un motan negru, Marfușa, pe care îl alintă Țiganaș. Animalele fac parte din rutina lui zilnică, din ordinea care îi structurează zilele.
Din copilărie păstrează amintiri vii – bunelul care îl învăța hăieturi, bunica ce îi cânta colinde. Seara umbla prin mahală, fără să se îndepărteze prea mult de casă, și primea nuci, turte, bomboane și bănuți. Cu bunica mergea pe la mănăstiri, iar acele drumuri i-au sădit respectul pentru tradiție și liniște.
Astăzi, fiecare dimineață începe la fel… Cinci cercuri în jurul casei, la pas, niciodată la fugă. Urmează gimnastica, hrănitul câinelui și al motanului, puțină muncă prin grădină. Are o mașină în garaj, pe care o îngrijește cu atenție, și nu ezită să o folosească atunci când trebuie să ajungă la dentist, la Tîrgul-Vertiujeni, sau până la Soroca.
Seara, televizorul rămâne deschis pe canalele de sport. Poate privi campionate întregi, zi și noapte. Sportul nu a fost niciodată doar un hobby – a fost un mod de a trăi. Spune că nu poate o zi fără mișcare, fără disciplină, fără acest dialog tăcut cu propriul corp.
