În satul Volovița din raionul Soroca, Valentina Gîlca este cunoscută ca „mama folclorului”. De peste jumătate de secol, ea își dedică viața muzicii populare și coordonează ansamblurile folclorice locale.
Provenind dintr-o familie de muzicieni, Valentina s-a născut în 1952 și a crescut cu cântecele bunicului și părinților în suflet. De la bunicul Nichita Izvorean, a moștenit pasiunea pentru instrumente: cânta la acordeon, iar părinții săi obișnuiau să cânte la biserică.
„Bunelul meu, Nichita Izvorian, eu nu-l știu, dar mi-a povestit părinții, avea un acordeon mic și el cânta satele împrejur, pe la Voloave, pe la Rădi, pe la Parcani, îl chemau la nunți, l-a cântat. Și cred că eu m-am aruncat în neamul lui. Am avut un frate, Dumnezeu să-l odihnească, cânta și el foarte bine la baian, dar eu mânuiesc mai multe instrumente, eu și la acordeon cânt. Ca prima dată, eu m-am învățat la un acordeon rusesc. Și pe urmă baianul și la acordeon, mai puțin. Am cântat și la armonică de gură, dar baianul e de bază. Am acasă vreo cinci. Costă un pumn de bani, am avut și rusești, dar acum am de acesta german. Și-mi place foarte mult, îmi place specialitatea asta.”.
Încă din copilărie, muzica a fost refugiul și bucuria Valentinei. Ea își amintește că-și aduna vecinii – „mahalagiii” – ca să le cânte și să danseze pentru ei. Era ștrengară și inventivă: odată a urcat sus în hulubăria din casa părinților și și-a strecurat capul printre stăvilarul porumbeilor, imitând triluri de păsări. Copiii satului o căutau fără să o găsească, până când sora ei mai mică a priceput ascunzătoarea. Astfel de amintiri au imprimat în ea gustul pentru scenă și pentru poveștile muzicii populare.
Parcursul ei artistic a început devreme, acompaniind pe la spectacolele fratelui său care era deja muzician la acordeon. În anii tinereții, a condus corul satului și a participat la multe festivaluri raionale, adunând aplauze pentru talentul său. După absolvirea Școlii Pedagogice, nu a renunțat la muzică, ci doar a învățat de una singură cântece noi: ori de câte ori auzea o melodie care îi plăcea, o reproducea la instrument „la auz”.
Unul dintre cele mai faimoase episoade din copilăria sa este „bătaia de clopote în taină” dintr-o noapte de sâmbătă. Valentina povestește cu umor cum, în timp ce mama ei era la vecernie, ea s-a strecurat peste gardul improvizat al bisericii și s-a ascuns sub clopotul cel mare. A adormit acolo, fără grija nimănui. Când slujba s-a sfârșit și toți au plecat acasă, liniștea a fost spartă de năprasnica tragere a clopotelor – semnal de doliu în sat. Sărită în picioare desculț, Valentina a coborât din clopotniță și a fugit înspre casă în întuneric.
„Eu m-am născut lângă biserică. Chiar lângă biserică. Mama mea a cântat în corul bisericesc și eu acum cânt în corul bisericesc. Și vreau să vă povestesc o pățanie. Într-o sâmbătă seara, mama mea era la vecernie, cânta. Noi ne jucam de-a ascunselea pe acolo prin ograda bisericii, alergam. Ce mi-a dat mie în gând să mă cațăr în clopotniță, să mă ascund…
M-am băgat sub clopotul cel mare, m-am pus așa în chirostrii și am adormit. S-a terminat vecernia. S-a dus toată lumea acasă. Eu dorm, habar de grijă. Probabil a fost un mort, cred că dacă a venit noaptea starostele bisericii… A venit și a bătut clopotele. Eu, dormind în chirostrii… când a bătut clopotele cele deasupra, așa un sunet puternic… Când am sărit, dar eu eram desculță! — când am sărit de acolo și am văzut afară întuneric, mi-am dat seama că sunt în clopotnița bisericii. Cum să mă cobor? Mă temeam. Am avut noroc că omul cela a intrat după ceva în biserică. Eu, desculță, pe scările celea țop, țop am fugit și-am venit acasă. Iar acum: Doamne ferește… a ieșit copilul după poartă, te uiți, dar atunci nici nu m-a căutat nimeni, nici nu m-a întrebat. Au crezut că eu încă sunt la zburdat.
Am putut să fac noaptea în biserică, să dorm acolo în clopotniță, mult și bine. Noroc că a fost… cred că un mort… și a bătut clopotele” – își amintește zâmbind. Această întâmplare jucăușă a devenit de-a lungul timpului una dintre cele mai dragi amintiri ale sale.
De peste 30 de ani, Valentina Gâlcă poartă rolul de conducătoare muzicală pentru formațiile folclorice ale comunei Volovița. Este inițiatoarea și sufletul ansamblului „Floare de Noroc”, trupă considerată model pe plan raional şi fondată la începutul anilor ’90. Sub bagheta ei, ansamblul reunește interpreți maturi, cu vârste de la 30 până la 60 de ani, care oferă spectacole în costume populare tradiționale. În 2019, „Floare de Noroc” a sărbătorit 25 de ani de la înființare, consolidându-și poziția de mândrie a satului.
Tot ea a inițiat și ansamblul de copii „Lăstăreii”, în care pregătește generațiile tinere pentru tradițiile populare. Cu răbdare de meșter și lipiciul sufletului de bunică, Valentina îi îndeamnă pe copiii din Volovița să cânte doine și să joace la fel ca înaintașii lor. Munca de organizare a acestor trupe este colosală: repetiții în fiecare săptămână, delegări la concerte în satele apropiate, obținerea costumelor și a instrumentelor necesare. În condiții modeste, ansamblurile conduse de doamna Gîlca au participat la concursuri și festivaluri, colectând zeci de premii și diplome pentru volovițeni.
„Am un colectiv unit, suntem un colectiv care ne înțelegem și mergem înainte. Am lucrat șef de club 40 de ani, am făcut și discoteci. Fratele meu la fel lucra la club, era conducător artistic. Mă lua mai mult pe mine cu cântatul, că el n-avea instrument, iar eu aveam acordeon, dar el la acordeon nu putea cânta. Și eu eram în clasa a VIII-a și mă duceam cu dânsul, cu concertul. Era nevoit, era conducător artistic și trebuia să organizeze ceva.
Când am devenit șefă la Căminul Cultural, m-am gândit: „Dar de ce să nu fac eu un ansamblu?” Și am făcut. Întâi aveam tineret. Cu tinerii satele împrejur le-am cutreierat, dar pe urmă m-am gândit: „Ia să fac eu un ansamblu de maturi.”. I-am adunat și au fost mult mai mulți, dar, mă rog… care nu-s, care… Le-am zis chiar: „Sunteți în vârstă, și eu nu-s tânără, dar am avut și mai în vârstă ca mine.”. Și acum înnoiesc, mai iau tineret. Sunt și receptivi, dar mai mult nu vor. Dacă ei vor numai „dă-mă, mamă, după Iura”, nebunii, dar eu iubesc folclorul” – spune ea cu mândrie.
Ansamblurile ei au fost deseori invitate la televiziuni locale: la „Jurnal TV”, emisiunea „Vorbe bune cu Lilu”, Baștina. Ea spune că lumea culturală a căpătat cu timpul familiaritate: „Cutreier raionul întreg, mă cunosc televiziunile… am fost la toate emisiunile” – povestea recent. Prin efortul său consecvent, ansamblul „Floare de Noroc” a primit de la minister titlul de formaţie artistică model, recunoaștere rară pentru artiști amatori de la sate.
„Pe parcursul anilor am cutreierat raionul întreg. Mă cunosc și televiziunile, aproape toate. Am fost la emisiunile de la Jurnal TV, la Vorbe Bune cu Lilu am fost și în direct. Multe, multe. Când am fost La Baștina, am fost tot în direct. Cu ansamblul, nu singură. De data asta eu sunt singură, dar așa, întotdeauna, merg cu ansamblul. Și datorită faptului că mă strădui, muncesc, am 153 de diplome.”.
După zeci de ani în domeniul culturii locale, Valentina Gâlcă consideră munca sa epuizantă, dar plină de satisfacții. „Este o muncă grea – recunoaște ea – dar este foarte frumoasă și veselă”. În total, contorul oficial arată peste 50 de ani de activitate artistică (dobândiți cu prilejul unei jubilee în 2019). Prin această slujire, doamna Gâlcă a adunat „lauri” pe un teren vast: a condus corul satului aproape un sfert de secol, a fost conducător muzical la grădinițele din comună şi a menținut ansamblurile de muzică populară în viață.
În plan personal, Valentina are patru nepoți și doi strănepoți. Fiica mai mică, Marcela, îi calcă pe urme în predarea muzicii la Chișinău, în timp ce cea mare este medic. Bunica, pregătește la venirea nepoțeilor în vacanță mici surprize educative, de exemplu, lavoare de culori diferite pentru băieți și fete învățându-i prin joc despre responsabilități de acasă. Bunica își amintește amuzată cum, în pandemie, copiii au pictat cu carioci pe frigider și mobilă. La început fiica sa s-a supărat pe ea că le-a permis să facă ce vor, apoi s-a amuzat văzând creațiile colorate.
„Când era pandemia, au scris pe masă și pe frigider cu markere. Eu am ieșit afară și i-am lăsat, am lăsat copiii să doarmă, iar bunica cu nepoțeii. Și, ca să nu facă vreo năzbâtie, le-am dat markere. Da, ei au scris peste tot. Când s-a trezit fiica și a văzut că e liniște, a început a striga, și eu am intrat în casă. Dar ea: „Mămică, ce ai făcut? Tu vezi ce le-ai dat?”, iar eu zic: „Marcela, casa e a mea și nepoții sunt ai mei. Tu du-te și te culcă”, dar ea zice: „Nu te superi?” Eu zic: „Nu.” – „Dar cum ai să ștergi?” – „Treaba mea e cum am să șterg.” Nu puteam scoate, așa greu se spăla, am încercat și cu spirt, și cu de toate, și nu se ștergea.
Când ei s-au dus la Chișinău, eu cu Sano forte am stropit tot și am spălat. E curat și bine.
Eu le dau voie să facă ce vor.”.
Pe lângă muzică, Valentina Gâlcă este meșter popular autodidact. În tinerețe, mama ei a învățat-o să țese ștergare, brâie şi covoare pe război, dându-i voie să învețe din prima luare în stative. Ulterior, și soacra sa, o vestită țesătoare de covoare a introdus-o în tainele țesutului tradițional. Rezultatele le-a dăruit în totalitate ginerelui care a deschis un muzeu în Rîbnița, iar astăzi se păstrează covoarele și broderiile ei, donate cu drag pentru a conserva meșteșugul popular. Din cauza oboselii ochilor, acum nu mai poate țese mult, însă păstrează cu mândrie aceste creații ca pe moștenirea unei vieți.
„Eu am fost și meșter popular. Acum nu mai sunt. Ștergarele de la nuntă le-am țesut singură. Încă eram la școală, dar mama mea, Dumnezeu să o odihnească, știind că are trei fete, numai scotea un rând de stative și punea altele. Și eu, când veneam de la școală că tare îmi plăcea să țes, mâncam și mă duceam direct la stative. Mama îmi dădea voie. Mai făceam câte un căluț, și mama mă vedea, striga și venea să-mi îndrepte greșeala, și iar continuam. Dar m-am învățat. Știu să țes și în două ițe, și în patru ițe. Și soacra mea, Dumnezeu să o ierte, a fost o meșteriță foarte iscusită. Ea era de la Parcani și țesea covoare. La ea venea lume peste lume, și țeseau împreună. Și pe alături, m-am învățat și eu cu dânsa să țes. Dar vă zic, nu-mi place să stau. Stau eu așa oleacă, dar nu pot să stau mult. La stative, însă, stăteam și țeseam. Am brodat, am cusut… Acum nu mai văd. Am avut foarte multe lucruri. Ginerele meu și-a deschis un muzeu în Rîbnița și i-am dat toate lucrurile mele. I le-am dăruit și i-am zis: „Na, păstrează-le.” I-am dat covoare, perne, lăicere, i-am dat de toate.”.
Însă dorința de a „nu sta degeaba” a condus-o pe Valentina spre meșteșugurile moderne: este pricepută și la lucrul cu unelte, de la burghiu și polizor electric până la aparat de sudură.
„Sunt văduvă de 26 de ani și m-am învățat să fac de toate. Am lucrat și cu aparat de sudură, și cu bulgarca, mânuiesc toate instrumentele. Tot ce trebuie, mă apuc. M-am apucat și de lucrat cu electricitatea, am făcut lumină. Dar, odată, am făcut o greșeală, m-am speriat, și de atunci nu prea mă mai apuc de lumină. În rest, lucrez cu toate instrumentele. Am și electrice, și din cele cu acumulator — am de toate.”.
Astăzi, la peste șase decenii de viață, doamna Valentina Gâlcă continuă să „ducă portul și cântul popular pe linia de plutire” a comunei Volovița. Cu peste 150 de diplome și titluri pentru ansamblurile sale, ea se consideră doar un suflețel în serviciul trecutului viu. Îşi aminteşte cu emoție că „muzica îi alina sufletul” chiar și după orele grele de muncă la câmp, așa cum făcea bunicul Nichita – asta o face și pe ea, zi de zi. Prin munca, umorul și creativitatea sa neobosită, Valentina Gâlcă rămâne pasionată de cântecul ce „o întregește și ca suflet și ca om”.
