Tătărăuca Veche — satul nevestei care a înfrânt tătarul

Mărturia timpurilor încearcă să redea generațiilor prezente și viitoare trecutul strămoșilor noștri, precum și succesiunea celor mai importante evenimente care au marcat și ne-au dăruit Tătărăuca de astăzi.

Meleag străbun, satul meu natal, nemărginită-mi este dorința de a fi mereu cu tine. Te ador gătit în floarea livezilor — Primăvara și Vara, când o boare de vânt mângâie spicele de grâu des, pentru a se avânta apoi în largul zării, și Toamna, când strugurii își așteaptă ursita de cramă, și Iarna, când dealurile tale, sub cușma de omăt, cată încremenit la licărul rece al stelelor. Timpul își învârtește roata, transformându-se în trecut, generațiile se succed, lăsându-și una alteia tot ce au mai scump pe acest pământ. Ceea ce trece din veac în veac înveșnicindu-se. Satul meu de pe un picior de plai, îngemănată fiindu-ți cununa din cele mai îngemănate flori și lauri, aidoma anilor ce-i păstrezi în taină în memoria-ți tăinuită, florile apun și îmbobocesc iarăși. Surprins de povara anilor din trecutul îndepărtat, se revarsă zorii asupra locului pitoresc Tătărăuca Veche, scut fiindu-i dintr-o parte pădurea ce-l înconjoară și din altă parte – Dealul Drăguței, împresurat cu flori de cicoare (cu nemuritoarea-i sa legendă).

• În satul Tătărăuca Veche în anul 1888 a fost ridicată din lemn Biserica ”Sf. Arhanghel Mihail”, care este un monument istoric.
  Satele Tătărăuca Veche și Tătărăuca Nouă au delegat deputați în Sfatul Țării:
  Bârcă Teodosie, Turcuman Grigore — Tătărăuca Nouă;
  Spinei Chiril — Tătărăuca Veche.

• “Meleag străbun, satul meu natal, nemărginită-mi este dorința de a fi mereu cu tine. Te ador gătit în floarea livezilor — Primăvara și Vara, când o boare de vânt mângâie spicele de grâu des, pentru a se avânta apoi în largul zării, și Toamna, când strugurii își așteaptă ursita de cramă, și Iarna, când dealurile tale, sub cușma de omăt, cată încremenit la licărul rece al stelelor…”

Legenda satului
…Zice lumea că demult, tare demult, pe când hoardele barbare ale tătarilor năvăleau asupra localităților cu oameni pașnici, Tătărăuca Veche era un cătun mic, de o priveliște ca într-o poveste cu oameni harnici și pașnici, liniștea cărora a fost spulberată de urgia tătară.
Bărbații satului fiind duși la luptă, lăsară în urmă bordeiele cu bătrâni, femei și copii. Cei care erau mai în putere au părăsit bordeiele și au fugit în pădure, au rămas doar cei mai slabi și neputincioși. Astfel, într-o căsuță mică a rămas o tânără nevastă, care avea să dea viață unei noi vieți omenești… Între timp, bărbații neamului nostru care mai rămăseseră în viață se întorceau acasă, se întorcea la vatră și bărbatul nevestei, surprins de bucuria biruinței. Dar zâmbetul îi dispăru văzând la poarta sa un cal frumos cu șaua-i tătărească… Îi veni un gând năprasnic și cu gândul acesta rău ce-i sfâșia inima intră în casă, unde-i dispărură toate iluziile. A văzut-o pe nevasta sa alăptând pruncul, iar jos la podea zăcea mort cel ce pășise pragul cu gând rău — tătarul. De atunci a și mers vestea de Tătarcă, iar după modificările de mai târziu i s-a zis Tătărăuca Veche.

Această mărturisire este o legendă culeasă de la cei mai bătrâni oameni din localitate ce trece din an în an și se înveșnicește. …Legenda e legendă, dar după documente, conform datelor din ”Localitățile Moldovei în documente și cărți vechi”, volumul II, de Vl. Nicu, s. Tătărăuca Veche este atestat la 30.01.1646, sursa — cartea din fondul bibliotecii. Vasile Trofăilă în monografia sa ”Județul Soroca” relatează despre informația expusă în “Dicționarul Statistic al Basarabiei” — 1923, satul ar fi fost întemeiat de vornicul Costache Sterpu și răzeși moldoveni. Din alte surse din ultimii ani datorită săpăturilor și cercetărilor arheologice, în apropierea satului Tătărăuca Veche a existat orașul antic Maetonium (La șanțuri), menționat în Geografia lui Ptolomeus, monument arheologic, atestat ca monument de valoare națională și datat cu sec. VII-VI î. Hr.; sec IV-III î. Hr.; sec. II î. Hr. — sec. I d.Hr.

• “Între timp, bărbații neamului nostru care mai rămăseseră în viață se întorceau acasă, se întorcea la vatră și bărbatul nevestei, surprins de bucuria biruinței. Dar zâmbetul îi dispăru văzând la poarta sa un cal frumos cu șaua-i tătărească… Îi veni un gând năprasnic și cu gândul acesta rău ce-i sfâșia inima intră în casă, unde-i dispărură toate iluziile. A văzut-o pe nevasta sa alăptând pruncul, iar jos la podea zăcea mort cel ce pășise pragul cu gând rău — tătarul. De atunci a și mers vestea de Tătarcă, iar după modificările de mai târziu i s-a zis Tătărăuca Veche”.

  

Biblioteca Publică Tătărăuca Veche a fost fondată în anul 1951. Fondul de carte constituia 8630 cărți și publicații periodice. Materiale împrumutate — 9172. Cititori — 690. Abonare la reviste și ziare — 27 titluri. Pe parcurs au lucrat bibliotecarii: Druță Nina și Herța Tamara. În prezent Biblioteca a devenit un centru comunitar vibrant, unde fiecare își poate petrece timpul liber activ sau să apeleze la serviciile moderne, instruiri IT, scanarea și imprimarea documentelor, funcția Skype, navigare internet gratis, datorită susținerii proiectului NOVATECA și APL. Indici de performanță: fond de carte — 9786 ediții de tipar, utilizatori — 494, frecvența — 3602.

• Locuitorii satului se caracterizează prin hărnicia lor. Țăranii acestei comune se ocupau cu creșterea animalelor și a viilor. Trăiau în bordeie construite din nuiele și lut, mai târziu lumea își construia case de lut cu temelia de piatră, dovadă servesc fotografiile din vechime.

Autoare: Stela Toma, bibliotecară la biblioteca publică din TătărăucaVeche

*Articolul este scris în cadrul concursului raional “Istoria satului meu”, organizat de Secţia Cultură şi Turism a Consiliului Raional Soroca.