Pe parcursul vieții, jucăm o mulțime de roluri – personale, sociale, profesionale, interpersonale, culturale și chiar spirituale. Le adaptăm contextului, mediului și celor din jur. Uneori le purtăm simultan, alteori le schimbăm succesiv, fără să ne mai dăm seama cine suntem, de fapt, dincolo de ele.
Însă vine un moment în care renunțăm la aceste măști. Iar atunci rămânem cu toată vulnerabilitatea noastră, cu toată autenticitatea. Dincolo de aparențele construite și așteptările noastre sau ale altora, ne întâlnim cu nucleul interior – acel spațiu profund, unde nu există etichete sau obligații.
Acolo ne vedem sinceri, așa cum suntem: cu frici, imperfecțiuni, răni și dorințe neexprimate. Poate cel mai greu și curajos lucru este să stăm față în față cu acea parte din noi care nu mai are nimic de demonstrat nimănui. Nici măcar nouă înșine.
Fără roluri, vocea noastră interioară devine mai clară. Emoțiile își recapătă adevărata formă, gândurile se aud fără filtre, iar noi ne regăsim dincolo de ceea ce am fost învățați să fim. Este momentul în care nu mai fugim de ceea ce simțim, de ceea ce trăim, de durerea noastră profundă.
Poate că adevărata întrebare nu este cine sunt eu când joc un rol, ci cine sunt eu atunci când nu mai joc niciunul?
