Din sărbătorile lunii august am ieșit mișcați de fiorul sărbătoresc-didactic și original al Marii Dictări Naționale. De Ziua Limbii Române, câteva mii de practicanți ai limbii române de diferite preocupări și vârste au ocupat câte un loc în băncile așezate rânduri în Piața Marii Adunări Naționale din urbea Chișinăului, imitând susținerea unui examen la scrierea corectă a unui text. De data aceasta a fost unul luat din opera regretatului scriitor Vladimir Beșleagă, român transnistrean și participant activ, și până la ultima suflare, la mișcarea de renaștere națională a basarabenilor timp de mai multe decenii.
***
Simbolizme de tot felul curg doldora din acest eveniment inedit în Europa, sau poate chiar și în lume. Am văzut băncile așezate în rânduri drepte pe cea mai mare suprafață a Pieței ca pe niște replici cuminți, dar dârze, la roiul furios de tancuri ale regimului bolșevic de ocupație pregătite să intre în Piață la 7 noiembrie 1989, dar care tot atunci nu au mai fost lăsate să mărșăluiască la obișnuitele lor parade ale umilinței naționale. Sute de oameni – veterani, tineri, femei – au sfidat temuta dictatură și s-au pus în fața lor în acea zi, îngrădindu-le intrarea și defilarea războinică. Erau reprezentanți ai celora care au venit deja cu sutele de mii în această piață la 27 august 1989 și, patru zile mai târziu, în spațiile din perimetrul Teatrului de Opera, la 31 august, cerând vulcanic și irevocabil, sub lovituri de bâte milițienești, injurii și încarcerări, punerea în drepturi a limbii române materne și a caracterelor ei latine. Providența crease atunci, ca prin minune, o fereastră de oportunitate istorică în zidul ce părea de nepătruns al temniței în care fuseseră băgați basarabenii spre nimicirea limbii și identității lor și ea trebuia folosită, ca o nesperată șansă de supraviețuire.
***
Între zbuciumul acelor evenimente de început și prestanța sobră liniștitoare a celui de anul acesta din Piața Marii Adunări Naționale au încăput un năprasnic război al revanșei imperiale – primul în spațiul ex-sovietic dezlănțuit de Rusia post-gorbaciovistă – cu multe jertfe și suferințe, câteva crize economice ghidate de fosta metropolă imperială provocatoare de sărăcie și exod masiv al populației, multă corupție indusă din afară, dar multă și cu rădăcini autohtone, și foarte-foarte multă trădare. Dacă ar fi să facem un calcul pe capitole și epizoade a celor trăite, vom vedea că în economia de timp a celor 34 de ani de independență a Republicii Moldova mai mult de 25 dintre ei au fost dominați de forțe ale răului generic – guvernări impuse ori controlate de Moscova – care ar fi vrut să restabilească cu ajutorul lor mersul războinic al tancurilor prin Piața Marii Adunări Naționale, întrerupt la 7 noiembrie 1989. La nici jumătate de an de la proclamarea Independenței, Republica Moldova a și fost împinsă de frica răului care o urmărea să adere pe ascuns și în mare grabă – la 21 decembrie 1991 – la așa zisa Comunitate a Statelor Independente – o făcătură neo-imperială a Rusiei post-sovietice. Supunerea nu a scutit-o de războiul din 1992, iar pacea care i-a fost impusă în urma lui nu a fost decât o legalizare a unui nou regim de ocupație rusească peste un anumit teritoriu și o permanentizare a fricii de război peste cel rămas. Iar cel rămas a fost și el de tocat mărunt, ca și cel ocupat: în 1993, Republica Moldova este prima dintre republicile ex-sovietice care legalizează un partid comunist. Asta, în timp ce în alte state ex-comuniste se vorbea despre necesitatea organizării unui proces de judecare și condamnare a comunismului. Promotorul inițiativei, Petru Lucinschi, fost nomenclaturist sovietic de top, a justificat legalizarea în maniera lui machiavelică, cică drept dovadă a maturizării sistemului democratic în Republica Moldova. Mai mare batjocură nici că se putea în vremurile când majoritatea fostei elite moldovenești administrative mai purta cu ea „biletele” roșii ale fostului partid comunist sovietic.
***
„Maturizarea” sistemului democratic moldovenesc s-a isprăvit la noi în forma în care foștii membri de partid comunist s-au repartizat pe diferite nișe politice în drum spre putere: unele pe cea a partidului democrat agrarian – una dintre formațiunile cele mai răufăcătoare din istoria în curs a Republicii Moldova. Pe seama acestui partid-catastrofă este spolierea fundamentală a tot ce făcea parte din enormul patrimoniu al kolhozurilor, extragerea uriașelor comisioane scurse din manipularea reformei banilor, profiturile culese din privatizările marilor întreprinderi și din înstrăinarea rețelelor de gazificare în dauna cetățenilor și a statului. Acest partid a acționat cu rea-credință împotriva limbii române și a viciat Constituția cu un articol ce contravine adevărului științific referitor la denumirea ei autentică. Contra principiilor constituționale fundamentale referitoare construcția de stat și integritatea lui teritorială au lucrat „democrații” agrarieni atunci când au legiferat Găgăuzia – o autonomie teritorial-administrativă făcută la comanda Moscovei și în interesul acesteia. În combinație cu Transnistria, ea trebuia să participe la federalizarea Republicii Moldova, ceea ce în terminologia tradusă din limba autorilor acestui proiect – rusă – a însemnat anihilarea juridică, politică și național-românească a republicii de la 27 august 1991 și legiferarea unui stat-satelit, sortit să se învârtească – un secol înainte ori poate pentru totdeauna – pe o orbită foarte apropiată de cea pe care se învârt în jurul Kremlinului guberniile rusești.
***
Sarcina federalizării a revenit următoarei diviziuni a forțelor răului care au marcat înaintarea în istorie a Republicii Moldova – deja direct partidului comuniștilor repus în drepturi în 1993. Aceștia nu au reușit în 2003, când totul părea să fie pus la punct și documentele secrete semnate pagină cu pagină de președintele comunist Voronin. Răscoala promptă a societății civile și intervențiile categorice ale unor parteneri din Occident au băgat frica și în Voronin, care a dat înapoi în ultima clipă, și în Putin, pornit deja spre Chișinău să parafeze afacerea și să i-a în primire noua achiziție teritorială – Republica Moldova. Voronin însă a „recuperat” din răul care era pregătit să-l facă Republicii Moldova, ratându-i federalizarea în favoarea Rusiei. El a instituit un stat comunist mafiot în care economia era dată pe mâna feciorului său, a anulat reforma teritorial-administrativă deoarece termenul județ îi provoca alergie și făcea să dispară din uzul politic familial subdiviziunea de raicom, tocmai bună pentru satisfacerea poftelor numeroasei clientele conectate la statul său mafiot. Voronin a jucat la două capete integrarea europeană la care s-a conectat de dragul fluxurilor de bani virați pentru reforme. Era foarte priceput la asemenea lucruri și a stors o parte din ei în propriul folos, dar graba de a-și reorganiza statul pe modelul rusesc i-a adus un fiasco în 2009. A făcut rău cât a putut să schimbe fundamental direcția strategică a statului: în aprilie 2009 a rupt relațiile diplomatice cu România, a învinuit Uniunea Europeană de organizarea loviturii de stat la Chișinău, a dat foc Parlamentului, a vandalizat Președinția, a distrus/făcut să dispară originalul Declarației de Independență, a ucis, torturat, băgat frică în tineret și a pus la cale un rechizitoriu de învinuiri foarte extinse menite să bage la pușcărie și să scoată în afara legii opoziția politică.
***
Lui Voronin nu i-a mers să ducă lucrurile până la capăt nici pe această mizerabilă dimensiune. A performat însă într-un alt domeniu, extrem de favorabil sieși și cumplit de nefavorabil Republicii Moldova: statul lui mafiot a dat viață, a crescut și a antrenat o întreagă pleiadă de răufăcători de cea mai josnică speță. Cât fac în acest sens discipolii lui direcți Plahotniuc, Dodon, Lupu, Vlah, Ceban, Tarlev, Greceanîi, Chicu și derivatele lor – Filat, Șor, Ulianovshi, Cebotari, Furtună. De ani de zile cu aceștia la frâiele statului ori în preajma acestora, răul a ajuns în Republica Moldova o rutină: abia apucăm se ne dezbărăm de un rău, că imediat din ciotul celui frânt își face apariția un rău și mai rău ca primul.
De șase ani de când a căzut din carul proștilor coruptul Plahotniuc și de cinci de când s-a înecat în propria mizerie agentul rus Dodon, matca lor și a tuturor relelor, Voronin, demnitarul cu cele mai grave antecedente penale rămase neobservate și necercetate de un sistem juridic complice – a tot făcut și îndemnat la rele discipolii din fotoliul securizat de deputat. Locul lui de drept și de merit fiind în cu totul altă instituție de stat mult mai bine securizată. Și acum iată, profitând de alegerile programate pentru 28 septembrie, toți ai lui au dat bulucul încercând să-și înfigă din nou ghearele și trombele în puterea statului scăpat din mâinile lor. De parcă ar simți că vitalitatea lui Voronin și a lui Putin din care se hrănesc și se mențin în viață ar fi pe sfârșite.
***
Pașnica Dictare la Limba Română petrecută în Piața Marii Adunări Naționale în ultima zi a verii anului 2025 a venit parcă să sfideze toate pericolele: și tancurile sovietice din trecut, și războiul de azi al lui Putin, și atacul asupra viitorului pus la cale de urgia colectivă mafiotă a lui Voronin. Un eveniment ce impune calmul, încrederea în sine, dovada demnității vitale în acțiune. Un îndemn ar mai fi de citit pe frontispiciul evenimentului: e vremea să punem capăt odată și odată rutinei răului ce ne urmărește de decenii; la 28 septembrie avem șansă să ne rupem din cercul vicios al suferinței. Trebuie doar să nu greșim niciun cuvânt ori semn de punctuație la dictarea ce ne-o pune în față acest nou și important ca niciodată examen de conștiință.
Valeriu Saharneanu
