Celebrul filosof roman Seneca spunea, că sufletul este unica valoare a omului. M-am convins de veridicitatea acestei înțelepte afirmații, cunoscând mai mulți oameni din diverse domenii. Și, totuși, doar armonia perfectă dintre autenticitate, suflet și talent, poate naște oameni deosebiți, care cunosc algoritmul succesului din interior, devenind remarcabili prin ceea ce pot dărui necondiționat.
Acest fapt ce datorează unei munci dedicate, zile și nopți în șir, pentru a-ți vedea visul realizat. Atunci când orice idee prinde viață, înseamnă că ești un artist, înzestrat cu har de la Dumnezeu. Dar, după cum spunea Emile Zola: „Artistul nu înseamnă nimic fără talent, dar talentul nu înseamnă nimic fără muncă”, am înțeles acest adevăr, când am cunoscut pe protagonistul poveștii mele – un om cu suflet de artist, înzestrat cu o sursă inepuizabilă de energie, inspirație și modestie.
l-am cunoscut în timpul unei vizite de lucru în România, într-un loc de poveste din Voroneț, îmbibat de tradiție, istorie și frumos, purtând amprenta rustică a naturii – fiind un colț de rai, pe umărul căruia a pus mâna însuși Creatorul. M-a marcat profund acea întâlnire, care a lăsat o urmă frumoasă în sufletul meu. Zis asta, pentru că am fost tentată de mai multe ori să încerc și eu realizarea unei astfel de idei aici, la noi acasă. Cu atât mai mult, că avem atâtea case vechi, care demult au devenit deja adăpostul diferitor vietăți de tot soiul – locuri, peste pragul cărora nu a călcat de zeci de ani suflare omenească…
Doar, că unii oameni privesc prea sceptic la astfel de idei, considerând că ar fi o investiție inutilă și prea costisitoare.
Un proiect de succes, care i-a adus faima în România și peste hotarele ei
Ei bine, dar, ce l-a făcut pe acest om să-și pună în mișcare tot potențialul creativ, pentru a transforma o veche gospodărie, într-o perlă turistică, pe lângă care nu poți trece, fără a-i deschide ușa? Bună întrebare, dar nu cred că s-ar găsi prea mulți, care ar gândi un proiect atât de minunat, ce i-ar aduce până la urmă faima, la care nici singur autorul nu s-a așteptat. Dar în spatele acestei afaceri, stă o muncă istovitoare, griji, emoții, nopți nedormite, investiții… Și, toate astea au prins viață, grație inspirației, talentului și dorinței de a păstra vie moștenirea străbunilor. Odată ce ai pășit pragul acestei minuni turistice, te pomenești în altă epocă, în timpurile de altă dată. Mulți au vizitat acest colțișor de rai, mulți au scris despre el, lăsând în Cartea impresiilor multe autografie, exprimându-și admirația față de cele văzute și trăite acolo. Ba chiar și poze mulți au făcut, îmbrăcând costume tradiționale românești, în mijlocul unui decor rustic. Ceea ce am făcut și eu atunci (în timpul vizitei).
Mai târziu, revenită la baștină, gândul mă purta adesea la acel loc de poveste din Voroneț și la un moment dat, mi-am dat seama, că lipsește ceva important în toată povestea asta. Pentru că toți vorbesc despre frumusețea și originalitatea acelui obiectiv turistic, mi-am zis, poate ați vrea să cunoașteți mai multe despre cel care a generat, care a gândit, a plăsmuit acea idee. Voi aduce o comparație și cred că va fi suficient, pentru a înțelege ce am vrut să spun. De multe ori, când degustați din pâinea rumenă, coaptă în cuptor, spuneți doar:„ Vai, cât e de gustoasă! Să trăiască gospodina, care a făcut-o!” Aduceți doar laude gospodinei, dar nu întrebați: cum a făcut-o, ce ingrediente a folosit, ce secrete mai cunoaște, de unde le cunoaște, de la cine a învățat, ce experiență are în spate, etc.
Probabil, ați fi ajuns deja până la Voroneț, de când încerc să vă trezesc curiozitatea, ca să aflați, totuși despre ce locaș miraculos este vorba și despre cine aș vrea să vă povestesc. Doar acei înzestrați cu răbdare vor putea afla, căci protagonistul meu, fiind prea modest din fire, am reușit să-l descos frumos, străduindu-mă să vă aduc, cu lux de amănunte o frumoasă poveste a Autorului și Creatorului acestui loc pitoresc, care este amprenta istorică a tradițiilor străbune, și se numește „ODAIA BUNICII” din Voroneț. Locul, unde tradițiile seculare se împletesc armonios cu autenticitatea, frumusețea și rafinamentul stilului rustic, cu linguri de lemn, ceramică lucrată manual, covoare vechi, ștergare brodate, care mai păstrează mirosul unei case țărănești de la începutul veacului trecut.
Fiecare poveste are un început, din care cresc rădăcinile succesului
Eroul poveștii mele este Irinel Parasca, fiu al satului Sucevean. Chiar dacă locuiește de 15 ani în localitatea Mănăstirea Humorului, aflată lângă Gura Humorului, unde obiceiurile și tradițiile sunt la ele acasă, a copilărit în satul Forăști, județul Suceava, un sat cu oameni harnici, veseli, muncitori, dar și păstrători ai tradițiilor și folclorului autentic.
În acest sat a fost creata și renumita Fanfară de la Forăști, care a participat la Festivalul „Cântarea României”, fiind o onoare sa participi. În acel sat, cu oameni buni, calzi și primitori, alături de bunicii lui, încă de mic copil, începu să descopere valorile autentice care, pe acele vremuri, erau o normalitate. Deși părinții lucrau în oraș, Irinel s-a simțit atras încă de mic de viața autentică de la sat, ce avea să-l inspire în tot ceea ce a întreprins mai târziu în viață. Precum afirmă protagonistul meu „ adevărată școală de viață, a absolvit-o la Sat”. Când l-am întrebat despre cel mai frumos vis din copilărie, am rămas surprinsă de faptul că acel băiețel visător nu s-a limitat doar la un singur vis și atunci am înțeles, de ce oamenii remarcabili se bucură de succes.
„Ca și fiecare copil, în acele vremuri, visele mele erau poate prea modeste (nesperând vreodată la ceva măreț, ce mi-ar fi prezis, ca voi avea cândva un alt stil de viață). Îmi doream niște lucruri simple: o bicicletă, doar a mea, căci pe atunci aveam una, pe care o împărțeam cu Bunicul. El o folosească ziua, când mergea la muncă în câmp, iar eu – la însoțit cârdul de vaci spre islaz (locul unde pășteau); o baltă de pescuit, doar a mea, căci îmi plăcea pescuitul, dar era și o onoare să ai un izvor, care aduce apa doar pentru tine, și în curtea ta; o casa a mea când voi fi mare. Cam astea erau visele și cam toate aveau ulterior să se împlinească. Mai puțin balta cu pești,….dar, cine știe, poate mai încolo?”
Cu toate că, aceste vise modeste păreau a fi o normalitate în acele timpuri, pentru Irinel fiecare zi era diferită: câteodată soarele ardea mai tare, alteori- mai încet; ploile aduceau verdele naturii, dar și umblatul prin bălți, cocoșii uneori se încaierau, alteori nu; văcuțele uneori dădeau lapte, alteori țineau în așteptare până la sosirea vițelului; cu Bunicii mergea uneori la prăsit pământul, alteori la adunat fânul….Vedeți, nu era o zi la fel ca alta, însă totul avea un sens …și unul ascendent. De aici, și formarea personalității lui creative – toate acestea l-au ajutat și format într-un mod, care avea să-l ajute mult în viitor.
A lucrat Irinel Parasca tot într-un sat de munte lângă Vatra Dornei, ca învățător, unde a avut șansa de acces la cultura zonei, și alături de copiii, care i-au fost elevi la acea vreme, a realizat multe evenimente artistice cu tematică tradițională.
Faptul ca absolvise Liceul Pedagogic din Suceava, a fost un mare avantaj. A cochetat încă de pe atunci cu momentele artistice, găsindu-și expresia și în ziua de astăzi, în proiectul cu „Odaia Bunicii”.
Pasiunea față de meșteșuguri și tradițiile străbune, născută la poalele câmpului
Adeseori, pe lângă munca câmpului, când bunicul lui Irinel se „hodinea”, mai „trăgea cu piciorul” pe la atelierul de tâmplărie – un mediu, în care el, după o muncă istovitoare la pământ, putea să-și tragă sufletul. Deși unii dintre noi am înțelege asta, ca și cum a plecat de la o muncă la altă muncă, ei bine … pentru el nu era așa. Acolo, în atelier, se deschidea cortina unei alte scene de viață în care el era actorul principal.
„Eu și familia noastră eram mândri de el, mândri de artistul nostru”, – afirmă cu o mândrie în suflet Irinel. – Deși nu avea o școală în domeniu meșteșugăresc, a devenit în satul nostru și satele vecine, un pilon important de care tot satul, de la mic la mare avea mare nevoie zilnic . Nu era o oră în zi, să nu-l caute cineva pe Nea’ Aurel: de la făcut cozi de furci și topoare, până la piese de mobilier sculptat pentru gospodării dar și biserică – totul „se năștea” din mâinile lui. Uneori stângaci, uneori obosit, uneori derutat de cumulul de responsabilități, pe care le avea, a dus totul la bun sfârșit așa cum și-a propus, găsind mereu soluții inovatoare pentru provocările meșteșugărești, care apăreau zilnic.”
Apoi, cu un zâmbet cald și privirea îndreptată parcă în acele timpuri, Irinel, fără a ezita, își continuă firul gândului:
„Totuși, aș adăuga un lucru foarte important: alături de el stătea, în fiecare minut, mai aproape sau mai de la distanță, dar în postură de „supraveghetor” – Inginerul-șef – bunica (Mamaia, cum îi ziceam noi, nepoții). Fără știrea și blagoslovirea bunicii, nici Pământul nu se învârtea. Din priviri se înțelegea cu bunicul, că dacă trebuia să dea explicații, era bai!”
Din cele povestite de Irinel, am înțeles, că bunica sa avea calități excepționale organizatorice, era un adevărat manager al zilelor noastre. Fără ea ar fi fost haos. Totul era planificat și bine organizat. Chiar dacă vreo ploaie cu trăsnete și fulgere îi schimba vreodată planul….și nici atunci, dacă ploaia nu ținea prea mult, la prima rază de soare, planul continua fără nici o abatere.
„Tot timpul m-am întrebat, văzând atâta munca și trudă:„Care este scopul lor în viață, unde vor să ajungă, muncind atât de mult, ce își doresc, unde vor să se oprească?”- spune Irinel. – La acea vreme nu înțelegeam. Am înțeles doar că totul era pentru a crește și a educa frumos și corect copiii, nepoții iar visele lor erau împlinirea viselor noastre.”
„Odaia Bunicii” – un cuib de păsărele, în care apăreau și creșteau generații…
Încă fiind copil, Irinel își amintește cu drag de odaia bunicii, unde a copilărit, alături de soră și verișorii, pe care-i iubea foarte mult și de care îl leagă amintiri frumoase. Odaia bunicii, mai mult decât atât, era ca un simbol al tuturor bunicilor noastre, pe care fiecare din noi le-am avut. Acea cămeruță mica, dar mare, în care se spuneau povești , întâmplări, unde se țesea la stative, se depăna lână, unde pisica se gudura pe la picioare, se manca la o masa cu toții, se râdea, se plângea ….ca un cuib de păsărele, din care apăreau și creșteau generații.
Multe amintiri frumoase s-au păstrat în sufletul lui Irinel Parasca din acele timpuri, precum și dragostea față de arta portului popular. Pe atunci, la sat, costumul popular era ceva firesc, și practic, nu exista zi din iarnă, în care bunica să nu aibă stativele instalate. Asta deja era sarcina bunicului de a le monta, iar bunica de pe la orele 4/ 5 de noapte, și până la ziuă, când era „pauza” de hrănit animalele, erau țesute deja rânduri bune de pânză de casă, ce aveau să fie folosite, atât la realizarea costumelor, cât și pentru diverse trebuințe în gospodărie, mai ales pentru prosoape și ștergare. Începând de la cultivatul inului și până la țesut pana și apoi cusutul modelului, era o muncă asiduă, pe care nu o putea nimeni face, fără dragoste față de această meserie.
Orice proiect la care ții foarte mult, este ca un copil, de care ești mândru!
Știind, că Irinel este un promotor și iubitor de artă și tradiții, am încercat să aflu ce predilecții mai are, ce preferă să facă în timpul liber. Nu a fost nimic ieșit din comun, dar m-a uimit faptul, cât de mult coincideau vorbele spuse de bunica lui Irinel, cu cele auzite și de mine în copilărie, mai ales în timpul vacanței de vară, când majoritatea copiilor pleacă la bunici. După cum avea să mărturisească Irinel: „Bunica mea, după o sesiune de muncă istovitoare, îmi spune: „Până te odihnești, du-te și dă apă și mâncare la vacă”.
Crescut în familie de oameni harnici, mereu implicați cu trup și suflet în diferite treburi gospodărești, la fel și Irinel, în timpul liber era mereu ocupat cu altceva.
Analizând rezultatele din timpul sesiunilor de lucru anterioare, își făcea planuri despre ceea ce urma să facă. Sau, mai pe scurt, avea o odihna activa, pentru că altfel nu ar fi putut.
Un astfel de stil de viață (pentru că acest lucru se întâmpla destul de des), îi conferea un plus de energie și, după cum afirmă Irinel: „Asta mă face și mai plin de viață, mă ține energic, tânăr și frumos, (chiar dacă voi întrece puțin modesta). Timp liber, îmi iau de fiecare data, când simt nevoia….O mica problema am, însă : Nu am reușit niciodată sa îmi corelez timpul meu liber cu cel al prietenilor si chiar cu al celorlalți din familie. Mai în glumă, mai în serios, o dată ce susțin acest proiect cu „Odaia Bunicii”, nu m-aș putea detașa nici o secunda de el. Este ca un copil pe viață. Important este sa ai un copil, de care ești mândru.”
Și, straniu lucru, dar grație acestui om, am înțeles,că majoritatea celorlalți oameni le place să vorbească despre greutăți, impedimente și provocări, povestind cum a fost la început. Desigur, nu este ușor să pui piatra de temelie a unei afaceri, la care prea puțini ar avea curajul să o facă. Irinel, însă a fost foarte succint la acest subiect (fiind prea modest din fire, după cum am spus-o și la început), spunând scurt și clar: „La început…a fost cum a fost ….cu bune și rele, cu râsete și zâmbete – concluziile le vor trage cei care ne vizitează și ne vor vizita în viitor. Impedimentele sunt simple provocări, la care stă în sarcina noastră să găsim soluții, și până acum, slavă Domnului, am reușit!”
Dar o frază spusă, mi-a plăcut îndeosebi: „ Dacă vor povesti de noi, înseamnă că am făcut ceea ce trebuie.” Atunci, am înțeles și eu, de ce, din mulțimea de vizite întreprinse în acele două zile, la diverse obiective turistice, am ales să aflu mai multe, anume despre acest maestru iscusit nu doar al lemnului, ci și al cuvântului, pentru că știe atât de bine să pună cuvântul potrivit la locul potrivit, că înțelegi cu adevărat cât de imens este universul său lăuntric, talentul polivalent, cu care a fost înzestrat de bunul Dumnezeu, în spatele căruia stă o muncă continuă și neobosită.
După cum afirmă protagonistul meu, au fost momente și mai dificile, iar atunci când știi că concurența de piață este mare, trebuie să dai din coate, că de altfel ești absorbit de acest val și nu reziști. Și atunci, bineînțeles, ai nevoie de susținere.
„Susținerea perfectă este auto susținerea, – ne spune Irinel, cu o notă de fermitate în glas.- În asemenea activități, auto motivația este primordială. Dacă crezi în ceea ce faci, ai șanse mari de izbândă”.
Și, fiindcă în orice afacere de familie, ceilalți membri nu pot sta deoparte, acest proiect grandios „Odaia Bunicii” nu ar fi putut fi derulat, fără ajutorul și cooperarea familiei, dar și a colegilor de lucru. Numărul celor implicați oscila între 15 și 20 de persoane, în funcție de sezon. După cum spune Irinel, cu o umbră da haz „Cu cât mai mulți nepoți de ajutor are bunica, cu atât treaba merge mai bine!.. Concurența e benefică din toate punctele de vedere, motivându-ne să fim cei mai buni dintre cei mai buni”.
„Odaia Bunicii” – o perlă muzeistică și o poartă de întoarcere în trecut
Atât în trecut, cât și în prezent Atelierul de creație Odaia Bunicii, care este și un adevărat muzeu autentic, are diverse colaborări cu meșteșugari populari, lucrările cărora sunt expuse în cadrul gospodăriei, iar în paralel, cu mijloace moderne și tehnologizare, au fost create și readuse la lumină povești vechi în coperți noi.
„Folclorul a fost și va fi un izvor nesecat de creație, – afirmă Irinel. – Realizăm lucrări de decor pe lemn, pânză, piatră, sticlă – toate fiind cu motive populare tradiționale.”
Fiind o activitate de servicii în turism, desigur, momentele de solicitate maxima sunt în perioada concediilor și sărbătorilor. „În paralel, desfășurăm și activități creative: ateliere de recreație și creative, atât cu copii din cadrul școlilor, dar și TeamBuilding pentru companii.”
În miezul acestei frumuseți rustice se află și un studiou-foto, care este un spațiu atractiv, amenajat cu mult rafinament, în stil autentic românesc, unde sunt realizate sesiuni foto în port popular. Este o inițiativă binevenită, cu impact semnificativ atât pentru băștinași, cât și pentru turiști. Majoritatea clienților pentru studioul foto sunt români, cei care au copilărit și trăit în trecut într-un stil de viață autentic. Odată intrând în acest studiou amenajat tradițional, pe loc li se deschide poarta către vremuri demult apuse, iar ședința foto este mai mult decât atât – este o întoarcere în trecut, în copilărie, în amintiri, în autentic dar și o experiență nouă pentru cei de generații mai noi.
„Am încercat să construim o punte între trecut și prezent, – spune cu entuziasm Irinel. – Ce poate fi mai frumos și plăcut, decât sa stai tolănit lângă o căpiță de fân, sau pe prispa casei, alături de cei dragi, contemplând totodată la vremurile de demult la care este din ce în ce mai greu de ajuns. Mirosul de fân, de lemn, decorul tradițional – toate contribuie la integrarea totala în lumea de basm, premergătoare ședinței foto ce urmează. După ședinta foto oaspeții noștri pot viziona într-o sala dedicată, fotografiile înrămate cu gust și rafinament, și pot alege fotografiile preferate, ce urmează a fi printate pe placheta de lemn, piatră, sau canvas.”
Pe lângă mulțimea de obiective trasate și chestii gospodărești din rutina zilnică, legată de organizare, gestionare și logistică, Irinel Parasca mai dispune și de o mini-fabrică, producătoare de icoane, rame și diverse obiecte din lemn – articole, ce se bucură de o mare popularitate în rândul cumpărătorilor?
„După cum spuneam, am readus la viață povești vechi în coperți noi, – mărturisește Irinel. – Cu ajutorul tehnologiei si utilajelor de producție actuale ne-am ușurat munca și am facilitat accesul la aceste obiecte decorative, la cât mai multă lume, prin prisma calității, coborâte cu un preț accesibil. Cele mai solicitate produse sunt cele care transmit un mesaj, o poveste, o amintire . Dacă produsul creat de noi stârnește un zâmbet sau o contemplare, atunci acel produs este de succes, cum a fi:
„Tocător de nervi” , „Schimbător de păreri”, Casa Tradițională – machetă și puzle, lada de zestre, troița, plachete „Trăiască Sefa…cu drag, SOȚU” și multe altele. De asemenea, avem produsele, care ele însele sunt o poveste, neavând nevoie de prezentări: iile tradiționale, covoarele și sculpturile vechi, ouăle încondeiate, etc.
Am fost plăcut impresionată, pe parcursul întregii discuții cu Irinel, de cum apărea vreo întrebare despre „Odaia Bunicii”, chipul lui era luminat de un zâmbet, ce emana bunătate și satisfacție sufletească. Am înțeles atunci, cât de mult iubește cu adevărat ceea ce face, pentru că o face din plăcere și nu de „gura lumii”.
Când l-am întrebat, cu ce ar putea asocia acest colțișor de rai, mi-a spus că: „Odaia Bunicii” este Odaia tuturor Amintirilor, un colț, în care ne putem refugia și reîncărca cu energia trecutului.”
Mulți turiști vizitează această perlă muzeistică și, cu siguranță sunt atrași nu numai de spațiul rustic și varietatea uriașă de exponate, lucrări, obiecte, dar și de zâmbetul cald și primitor al gazdei, iscusința lui de a ghida vizitatorii și harul inegalabil de povestitor, pe care l-ai asculta ore și șir.
În dependență de sezon și fluxul de turiști, numărul de angajați variază, deoarece în sezonul turistic se suplimentează până la dublu față de normal. Astfel, de la 15 angajați, numărul se poate mări până la 23 în timpul verii.
Am aflat, de asemenea, că Irinel Parasca nu avuse prilejul să viziteze Republica Moldova, dar fiind convins că e asemănător cu ceea ce este în România, ba chiar mai mult accent pus pe folclor: „Artiștii moldoveni sunt foarte bine văzuți și apreciați de noi, românii și este o onoare și un bun prilej de a participa la evenimentele artistice”.
Spre finele întrevederii noastre, priveam la chipul acestui om minunat, atât de simplu și receptiv, atât de deschis, ca o carte, pe care ai vrea să o citești din nou și din nou, aflând de fiece dată ceva valoros, încă nedescoperit și am fost curioasă să aflu, ce crede dumnealui despre integrarea europeană, despre beneficiile și oportunitățile unei țări europene și cum își vede afacerea peste 10 ani?
Fiind o fire deschisă și sinceră, nu a ezitat să răspundă ceea ce gândește: „Integrarea europeană a venit la pachet cu bune și mai puțin bune. Dezvoltarea tehnologică și facilitățile pieței comune europene sunt beneficii clare. În același timp omogenizarea culturilor din diferite țări duce la dispariția entităților individuale și comunitare. Obiceiurile și tradițiile trebuie alăturate și nu suprapuse. Împrumutul și amestecul cultural duce la dispariția lor, în cele din urma. Nu știu în următorii 10 ani ce va fi, dar în următorii 20 ….tradițiile vor fi prezentate în muzee. Se va plăti mult pentru a avea acces la evenimentele artistice tradiționale.
Trendul există și astăzi, când pentru lucruri banale din trecut plătim foarte mult, doar să le atingem. Desigur, mi-aș dori foarte mult, ca să dau greș la acest capitol, ca să nu se întâmple ceea ce cred acum. Fiecare ar trebui să-și păstreze individualitatea, pentru că ea este unică, irepetabilă.”
Desigur, este prematur de oferit azi prognoze, la ceea ce va fi peste 10-20 de ani, dar un lucru este cert: acest dialog captivant cu protagonistul meu, m-a făcut să înțeleg, ce gândire critică și viziune clară poate avea un om, care, reușind să-și realizeze visul de o viață, în scopul de a păstra tradițiile străbune pentru generațiile viitoare, ar da orice, ca să păstreze intactă această neprețuită comoară a neamului și atât timp, cât vor fi astfel de oameni, ca Irinel Parasca, care să țină mereu aprinsă flacăra dragostei de autentic și frumos, avem acea speranță că viitorul nostru în comunitatea europeană va fi sigur și apreciat de o lume întreagă.
Delia DUMITRESCU
