În Republica Moldova, în fiecare an, la mijlocul lunii noiembrie, este marcată Ziua Mondială a Diabetului — o zi care nu vorbește doar despre o boală, ci despre mii de povești reale. Povești de frică, curaj, adaptare și renaștere. Astăzi, vom aflat povestea Dumitriței, o adolescentă de 17 ani din Soroca.
Este povestea unei fetițe care s-a maturizat mai repede decât alții. A unei mame care a învățat că dragostea poate ține loc de putere atunci când corpul tremură. Și a unei familii care a învățat să trăiască nu împotriva diabetului, ci împreună cu el. Primele semne au fost subtile, dar persistente. Mama Dumitriței a fost cea care a observat că, deși copilul era activ și voios, ceva nu era în regulă.
„În vara anului 2019 am observat că Dumitrița a început să slăbească. La început nu am acordat o atenție prea mare acestui fapt, crezând că este ceva normal, căci era vară, copilul era mereu afară, activă, se juca, alerga și, fiind în perioada de creștere, am pus totul pe seama acestui lucru. Avea atunci aproximativ 9 ani și 7 luni. Spre toamnă, pentru a mă liniști, am decis să-i fac un set de analize, deoarece continua să slăbească. Singurul rezultat care mi s-a părut îngrijorător a fost hemoglobina foarte ridicată – 170. Medicul de familie m-a liniștit, spunându-mi că este o valoare normală pentru vârsta ei și că ar fi bine să bea mai multă apă și să mănânce bine”, spune Mariana, mama Dumitriței.
Deși rezultatele analizelor nu arătau nimic anormal, schimbările fizice ale Dumitriței deveneau tot mai evidente. Setea excesivă, pierderea în greutate și apetitul neobișnuit erau semnale clare că organismul ei transmitea un mesaj de alarmă. La aproximativ trei săptămâni, rezultatele au fost aceleași – hemoglobină ridicată.
„Cu toate acestea, fetița mea continua să slăbească. Observam că îi era sete foarte des, chiar și în timpul nopții, când se trezea de câteva ori să bea apă. Peste câteva săptămâni, de ziua ei, 3 noiembrie, a împlinit 10 ani și a primit în dar o pereche de role. Era foarte entuziasmată și a ieșit imediat să se joace în curtea casei, însă, fiind răcoare afară, iar ea având imunitatea slăbită, a răcit destul de tare. După această răceală am început să observ cele mai îngrijorătoare schimbări – mergea foarte des la toaletă, chiar și noaptea, îi era mereu sete, mereu foame, mânca porții duble, dar continua să piardă în greutate.”
Mama nu a ezitat să consulte medicul de familie, dar investigațiile inițiale nu au reușit să ofere un răspuns clar. Nimic nu părea să justifice slăbirea accelerată și sete continuă. Vizitele la medic au devenit tot mai dese. Au făcut numeroase analize, pentru helminți, pentru glicemie, dar toate ieșeau bune. Atunci, chiar și glicemia era perfectă: 4,8.
„În februarie 2020, am mers din nou la medicul de familie și am cerut o îndreptare către Chișinău, pentru investigații. Dumitrița slăbise atât de mult încât părea că se gârbovește. Doamna doctor retrăia alături de noi, nedumerită, pentru că analizele arătau bine, dar copilul se simțea tot mai rău. La secția de internare a Institutului Mamei și Copilului i s-au făcut mai multe analize, printre care și glicemia. Rezultatul a fost șocant: 23 mmol/l. Imediat a fost internată la reanimare, unde a primit perfuzii continuu timp de 24 de ore. Apoi a fost transferată în secția de endocrinologie, unde a început tratamentul cu insulină. Atunci am primit vestea care ne-a cutremurat. Copilul nostru a fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip 1, insulino-dependent, o boală autoimună, care necesită tratament pe viață.”
Vestea a fost un șoc nu doar pentru Dumitrița, ci și pentru părinți, care s-au confruntat cu sentimentul copleșitor al responsabilității și al neputinței.
„Când m-a sunat soțul și mi-a spus vestea, am simțit că îmi cade cerul peste mine. Parcă totul s-a oprit în loc. Știam ce înseamnă diabetul, auzisem despre el, dar nu puteam înțelege de ce ni s-a întâmplat nouă, de ce copilului nostru. Nici în familia mea, nici în cea a soțului nu a fost vreodată cineva bolnav de diabet, așa că vestea ne-a lovit pe neașteptate, ca un trăsnet. Era o perioadă cumplit de grea. În seara în care trebuia să mergem cu Dumitrița la Chișinău, a murit tatăl meu… și atunci am simțit că se rupe ceva în mine. Acasă, la mama, era tatăl meu decedat, iar la Chișinău, copilul meu era în reanimare, sub perfuzii, speriat și slăbit. Eu, prinsă între aceste două dureri, nu știam încotro să o apuc. Eram neputincioasă, bulversată, confuză… ca într-un vis urât din care nu mai puteam ieși.”
Dumitrița, la rândul ei, a traversat un proces de acceptare dificil, învățând treptat să trăiască cu boala și să gestioneze tratamentul zilnic. Fiind diagnosticată, a avut o stare de neacceptare a acestei realități.
„Eram într-o stare destul de depresivă, nicicând nu doream să accept faptul că e nevoie să trăiesc cu această afecțiune pentru tot restul vieții. Deoarece diabetul e foarte conectat cu tot ce simte persoana afectată, starea asta depresivă și de refuzare ducea la ridicarea glucozei în sânge. Ajungeam în fiecare lună să am nevoie de perfuzii și eram în stare gravă. În acele momente am realizat că pentru a putea să trăiesc sănătos mai departe, trebuie să mă iau în mâini, pentru că starea mea mentală înrăutățește mai tare situația”, spune Dumitrița.
După internare, viața Dumitriței și a familiei sale s-a schimbat complet. Fiecare zi presupune o disciplină strictă, măsurarea glicemiei, injectarea insulinei și monitorizarea atentă a alimentației. Este un echilibru delicat, în care emoțiile și starea de sănătate pot influența în mod direct valorile din sânge. În ciuda tuturor acestor provocări, Dumitrița a învățat să trăiască normal, să studieze și să se bucure de adolescență.
„Eu urmez insulinoterapie, ceea ce înseamnă că e nevoie constant să mă injectez cu insulină de 3–4 ori pe zi înainte de fiecare masă, plus corecții dacă este nevoie. Sunt două tipuri de insulină – tip rapid, care se injectează înainte de fiecare masă, și tipul lent, care se injectează de două ori pe zi sau numai o dată. O zi obișnuită începe astfel: mă trezesc, măsor glicemia, mă gândesc ce o să fac, îmi fac mâncare, calculez și cântăresc glucidele, injectez insulina și abia apoi pot mânca. La 2–3 ore după masă, măsor din nou glicemia și repet procedura la prânz și seara.”
Pentru o adolescentă de 17 ani, responsabilitatea de a-și gestiona boala singură poate fi copleșitoare. Însă Dumitrița a învățat să vadă diabetul nu ca pe o povară, ci ca pe un stil de viață care o ajută să devină mai responsabilă și mai atentă la corpul și emoțiile ei.
„Chiar și după 7 ani de diagnostic, există momente când mă simt obosită și descurajată, însă am realizat că, dacă lași mâinile în jos, va fi și mai rău. Este mai bine să fii mobilă, să te descurci singură în tot, doar să-ți administrezi tratamentul decât să-ți distrugi organele. Au fost perioade când evitam să spun oamenilor că am diabet, pentru că mulți se intimidează sau te privesc ca pe un neputincios. Dar poți trăi normal cu diabetul, doar trebuie să fii în relații bune cu tine însuți. Este mai mult un mod de viață, un regim ce trebuie respectat decât o afecțiune.”
Sprijinul familiei este esențial în viața unui copil cu diabet. Mariana, mama Dumitriței, a fost alături de ea de la primele momente de spitalizare, învățând să administreze tratamentul și să gestioneze situațiile de criză.
„Am fost binecuvântați cu o doamnă doctor minunată, Diana Munteanu. Ne-a ghidat pas cu pas – de la pregătirea unui meniu corect, până la ajustarea dozelor de insulină și stabilirea corecțiilor. Țin minte cum mi-a spus: «Mariana, sunt aici pentru voi, zi și noapte. Dacă apar probleme, nu vă uitați la ceas, mă contactați imediat.» Timp de mai bine de jumătate de an, notam zilnic totul – ce a mâncat Dumitrița, la ce oră, ce doze de insulină, valorile glicemiei din 24 de ore. Seara îi trimiteam doamnei doctor toate datele, iar ea ne oferea sfaturi. Primul lucru pe care l-am făcut acasă a fost să cumpăr un cântar de bucătărie, pentru a calcula cu precizie glucidele. Știam că trebuie să fiu puternică. În fața Dumitriței eram zâmbitoare, o încurajam, dar în interior tremuram. Mi-era teamă să greșesc.”
Dincolo de cifre, măsurători și injecții, există și provocările emoționale: frica, stresul și nevoia de adaptare constantă la viața cu diabet.
„Sportul, de exemplu, uneori scade glicemia, alteori o ridică. Emoțiile mari, răceala, ciclul menstrual – toate influențează glicemia. E ca și cum ai ține un balon în mână și trebuie să-l menții mereu sub control și să nu-l lași să cadă. Dar sunt multe momente când poți spune «Da, pot trăi normal și cu diabet». Atâta timp cât calculezi ce mănânci și câtă insulină administrezi, nu există nimic care să te oprească din a-ți trăi viața”, spune Dumitrița.
„Primul an a fost cel mai greu. Nu dormeam noaptea, mergeam des în camera ei și îi ascultam răsuflarea. Acum, Dumitrița învață la Centrul de Excelență în Medicină «Raisa Pacalo» și, deși nu pot fi prezentă la fiecare masă, știu că este responsabilă și îmi trimite poze când mănâncă sau face insulina. Dragostea și responsabilitatea de mamă te fac să nu renunți niciodată.”
Această experiență a transformat atât copilul, cât și părinții. Dumitrița a învățat să fie independentă și responsabilă, iar Mariana să fie prezentă, răbdătoare și încrezătoare în puterea fiicei sale. Este o lecție de viață despre curaj, speranță și perseverență.
„Pe viitor, vreau să continui studiile la medicină și să devin endocrinolog sau diabetolog. Cunoscând pe propria piele greutățile acestei boli, sper să pot ajuta alți copii să-și continue viața sănătos și optimist. Diabetul nu e o condamnare, ci un mod de a învăța să fii responsabil și să apreciezi viața.”
Ziua Mondială a Diabetului nu este doar despre statistică sau cifre medicale. Este despre povești ca a Dumitriței, care ne arată că, deși viața poate fi imprevizibilă și plină de provocări, optimismul, responsabilitatea și sprijinul familiei pot transforma orice luptă într-o șansă de a crește și de a înflori. În fiecare zi, Dumitrița demonstrează că, indiferent de boală, se poate trăi cu curaj și bucurie.
„Privind-o pe Dumitrița cum crește și învață să-și gestioneze boala cu responsabilitate și curaj, mă emoționez și mă umple mândria. Este pentru mine un exemplu de putere, perseverență și iubire. Chiar dacă au fost clipe grele, mulțumesc Domnului pentru puterea pe care mi-a dat-o ca să fiu alături de ea în fiecare moment.”
