Tableta de vineri
Recunosc că, înainte de a scrie această Tabletă am încercat să aflu, din varii surse – de la cele științifice, care dau explicații din punct de vedere academic până la cele din popor, care nu se sinchisesc când vine vorba despre o tălmăcire sau alta – ce înseamnă pe înțelesul basarabeanului/românului diagnoza „boală stelară” (traducere liberă din limba rusă – „звездная болезнь) și iată ce informație mi s-a prezentat pentru meditație.
Unu, conform DEX-ului: Termenul „boala stelară”, cunoscut și ca „febra vedetismului” sau sindromul celebrității nu este o boală fizică, ci o metaforă folosită în psihologie și cultura pop. Ea descrie o schimbare negativă de comportament care apare când o persoană devine brusc faimoasă, bogată sau foarte importantă. O persoană atinsă de această „boală” începe să creadă că este mai presus de ceilalți. Iată semnele principale ale acestei maladii, care nu se găsește în nomenclatorul de specialitate: aroganță – persoana devine distantă, nepoliticoasă și se crede centrul universului; simțul superiorității – persoana începe să creadă că regulile normale nu i se aplică și ei i se cuvine totul; lipsa empatiei – persoana începe să ignore sau să trateze cu dispreț persoanele din jur. În majoritatea cazurilor această stare se consideră un mecanism de apărare a creierului, iar faima bruscă poate strica modul în care o persoană percepe ceea ce se întâmplă în jurul său. Mai departe, persoana pierde contactului cu această realitate, este înconjurată de oameni care le fac mereu pe plac, cu sau fără motive, iar acest lucru le face să piardă legătura cu viața reală, în toată diversitatea ei.
Doi, aplecând urechea la înțelepciunea populară: „mojicimea” consideră că, persoanelor care suferă de această prostie, pardon, maladie li se pare că l-au apucat pe Dumnezeu de barbă/picior, au impresia că tot ce zboară se mănâncă, că pot să-și i-a nasul la purtare sau să umble cu nasul pe sus, că au tot dreptul să facă tot ce doresc, din capul lor, că ar fi găsit găina care face ouă de aur, că au toate motivele să se îmbete și cu apă rece, că pot face valuri mari și într-un lighean mic, că au tot dreptul să li se pară că vorba aia, pardon, este păpușă, că li s-a urcat, încă o dată, pardon, pișatul la cap și nu mai fac diferența dintre bine și rău, dintre decență și lipsa ei, dintre liniște și paroxism – semne evidente ale unei societăți aflate în convalescență, că nimeni, la urma urmei, nu poate să-i judece când scuipă în fântâna din care au băut apă, adică nimeni și niciodată nu are dreptul să le interzică să-i subaprecieze și să-i facă să se piște de nas pe acei care le-au dat votul și i-au cocoțat în vârful piramidei, nu pentru că erau mai buni ca alții, dar pentru că au fost mai puțini răi decât concurenții lor.
Dacă o să zic că de aceste metehne a suferit clasa politică de pe malul Bâcului, în toți acești ani de independență, sunt sigur că nu o să greșesc. Precum nu o să greșesc dacă o să afirm și faptul, că o dată cu venirea la putere a Partidului Acțiune și Solidaritate am crezut cu toții că lucrurile se vor schimba, că după atâtea ani de „tranziție”, după atâția ani de rușine și umilință, după atâția ani de incertitudine și batjocură, v-a veni sărbătoarea și pe ulița noastră. Pe naiba, însă, călcatul pe greblă și prin străchini și boroboațele de tot felul au fost și mai rămân sporturile noastre naționale (când zic aceasta am în vedere, deopotrivă, și Chișinăul, și Bucureștiul), deși totul începuse frumos și lumea bună s-a întors cu fața spre noi, oferindu-ne niște oportunități la care ne era greu să visăm, darămite să mai avem norocul să intrăm a doua oară în aceiași apă – suntem unica țară candidată la aderarea la Uniunea Europeană care, într-un termen relativ scurt a parcurs distanța de la o Țară de succes la o Țară care a dezamăgit din nou la o Țară de succes. Ca să nu mai zic de netezitul pe cap și mângâiatul de orgolii cu o mare doză de avans, de care a beneficiat și mai beneficiază, de ceva vreme, Chișinăul nostru plin de probleme și controverse, bucșit de forțe revanșarde și de agenți care nici nu-și mai acoperă murdarele intenții.
Și na, poftim, Mama-măsii, trebuia să apară tocmai acum scandalul cu Moldatsa, cu salariile obraznice, cu rude hapsâne, cu demnitari fără scrupule, cu Ostapi Benderi mai dihai decât eroul din nemuritoarea opera a lui Ilf și Petrov, cu lideri de partid cu pufușor pe botișor, cu demiteri și concedieri care au efecte doar post-factum și nicidecum nu pot fi considerate „curățarea partidului” și cu atât mai mult nu poate fi luate ca o scuză sau ca o iertare. Zicea Igor Grosu recent, citez „… Investigația jurnalistică a fost o lecție dură pentru noi, care ne-a arătat unde am greșit și unde sunt vulnerabilitățile în sistem. Criticile și nemulțumirea oamenilor, mai ales în raport cu abuzurile salariale imorale și nesimțite, sunt legitime. Noi ne asumăm responsabilitatea atunci când există probleme”. Personal mi s-au părut nițel false și profund tardive destăinuirile liderului PAS (reales câteva zile în urmă, de altfel, cu surle și trâmbițe, în fruntea formațiunii), fiindcă multă lume are dreptul să rămână cu sentimentul că una se vede din interiorul partidului, și alta se întâmplă în exterior, inclusiv sau, poate, în primul rând, în teritorii, unde există lideri care se complac în rolul de baroni locali și care se consideră, fără motive plauzibile, bineînțeles, buricul pământului (exemplele negative sunt molipsitoare – vezi ce se întâmplă peste Prut). Pe de altă parte, nu pot să pun la îndoială sinceritatea scuzelor, asumărilor și dorința de a salva ceea ce se mai poate de salvat, dar… până la urmă, nu suntem la biserică, iar toate mătăniile și canoanele nu pot diminua din păcatele care au fost făcute mai mut de voie decât de nevoie.
În acest context, nu pot să nu remarc faptul că cea mai mare doză de critică o suportă, în situația creată, președinta Maia Sandu. Acest lucru este ușor explicabil și nu trebuie să fii cu stea în frunte pentru a găsi justificările de care ar avea nevoie acest punct de vedere. Or, dacă o să facem o paralelă dintre politică și fotbal trebuie să ne dăm bine seama că regele sportului se conduce de o regulă nescrisă, dar valabilă aproape în toate situațiile – „când echipa câștigă, meritul aparține jucătorilor, iar când echipa suferă eșec, de vină este antrenorul!”. Adică, și în cazul nostru doamna antrenoare primește toate cucuiele și nu fără motive întemeiate – vezi cazul verișoarei care a fost angajată la Moldatsa, deși eu nu cred că la indicația doamnei președintă ruda apropiată a fost numită în acea funcție bănoasă. Mai degrabă ar fi vorba despre niște colegi de-ai doamnei președinte, mai lingușitori din fire care au dorit „să facă un bine când nimeni nu i-a rugat să facă acest lucru”. Înțeleg că astfel de metamorfoze – când un mare șef nu profită de funcția pe care o ocupă – sunt imposibile, ba chiar sunt străine societății moldovenești contemporane, dar…ce ne face să credem că în acest caz nu s-a întâmplat ceva original? Personal sunt tentat să cred spuselor Maiei Sandu precum că nu a știut despre acea angajare, iar dacă cineva are alte argumente să mi le aducă. Ca să nu zic că, rudele oricărui demnitar de stat, mai cu seamă într-un teritoriu atât de mic ca Republica Moldova, nu pot fi angajate în cutare sau cutare funcție numai pe motiv că ar avea legături de rubedenie cu cutare funcționar de stat. Ziceam cu altă ocazie, fără nici un fel de ironie și sarcasm, că dinastiile la noi nu trebuie să existe doar la fermă sau la prășit pe dealul mare, dar și în instituții unde se i-au decizii importante și, implicit, circulă bani mai mulți. Bineînțeles, păstrez proporțiile și nu fac haz de necaz, dar lecția cu Moldatsa sper să fi fost învățată, dacă nu este prea târziu, și că curățarea PAS-ului, inclusiv la nivel local, unde fărădelegile nu sunt mai puțin dureroase ca la centru, iar cu soarta oamenilor nu te puți juca, în egală măsură, nici la Chișinău, nici la Șoldănești, nici la Soroca (denumirile localităților sunt aleatorii, iar dacă cineva se consideră vizat este treaba domniei sale – la o adică, păduri cu uscături există peste tot).
Și încă ceva. Dacă vorbeam mai sus despre fotbal, să mai spunem despre o tendință care este mai rar întâlnită în acest domeniu – mai rar, dar se mai întâmplă că de vină, în cazul unor eșecuri usturătoare, să fie, totuși, echipa/jucătorii, dar nu antrenorul. În cazul PAS-ului lucrurile stau tocmai așa – există antrenor bun, recunoscut și apreciat la nivel internațional, există o strategie clară, dar echipa șchioapătă pe mai multe posturi. În acest caz, ce trebuie de făcut? Simplu de tot – de schimbat jucătorii, adică, miniștrii/deputații/membrii de partid, care au căzut din căruța partidului. Cel puțin așa cred eu, omul care a votat acest partid și care și-a pus mari speranțe în el ca, până la iurmă, antrenorul să confirme, în mare măsură, iar echipa să clacheze regretabil, iar unii din componenți chiar să marcheze goluri în propria poartă.
În fine, dacă acest lucru (schimbarea și renunțarea la unele persoane care trag echipa în jos) nu se v-a întâmpla, inclusiv unii baroni nu se vor trata de „boala stelară” viitorul formațiunii nu este tocmai roz și moara ar putea fi schimbată cu râșnița. Înțelepciunea populară spune astfel, în acest caz: „…a schimba moara pe râșniță” este o metaforă populară și înseamnă, de obicei, a face o afacere proastă sau a trece de la o situație mare și profitabilă la una mai mică, mai modestă sau inferioară. Această zicală are rădăcini în viața de zi cu zi: Moara: Este o instalație mare și puternică, folosită din vechi timpuri pentru a măcina cantități mari de cereale și a aduce câștiguri mari .Râșnița: Este un dispozitiv mic, manual sau electric, folosit doar pentru a măcina cantități mici (de exemplu, cafea sau mirodenii) acasă. Analogii în viața reală: A schimba un autocar cu o bicicletă. A închide o fabrică mare ca să vinzi gogoși într-un chioșc mic”.
Frumos spus și … adevărat!
