Așa s-a întâmplat că într-o zi, când Valentina Struc din Vasilcău rânduia teancul de cusături moștenite de la bunica Maria, s-a apropiat mezina familiei, Ariadna. Văzând o cusătură împodobită cu flori multicolore, Ariadna a întrebat-o de ce este scris în limba rusă. Valentina a înțeles că a venit momentul să-i povestească istoria familiei, istoria calvarului prin care au trecut bunicii săi, Gheorghe și Maria Lupu, oameni gospodari care adunaseră avere prin muncă și pe care sovieticii le-au risipit-o într-o noapte.
În îndepărtatul an 1949, bunica nu adormea până nu vedea stinsă lumina la sovietul sătesc. Lumea vorbea despre deportări, dar bunelul era convins că, chiar dacă va fi ridicat, doar pe el îl vor lua, fără a se atinge de copii și soție. N-a fost să fie așa. Au ajuns în Siberia de gheață cu toții, doar unul dintre feciori a reușit să fugă…
Sovieticii le-au luat casă și masă, oloinița și treierătoarea, dar nu au putut să le ia hărnicia și spiritul de gospodari. După un an trăit în baracă, și-au construit o casă din țărână și paie. Iar atunci când a trebuit să îmbrace pereții noii case, bunica i-a împodobit cu cusături. A cusut cu lacrimi și obidă, cu dor de casă și cu multe-multe întrebări. Atunci când cosea „în urma acului” se gândea la trecut, la cât bine făcuse oamenilor din sat, pe câți îi ajutase și cum tot aceștia s-au bucurat de năpasta care a dat peste ei. Când acul alerga înainte, gândurile erau la viitor, la cât vor trebui să îndure depărtarea și străinătatea.
Valentina păstrează cusăturile moștenite de la bunica. Unele dintre acestea poartă semnele îngălbenite ale unor pioneze cu care au fost înfipte în pereții reci ai surghiunului, ca un semn al neuitării pentru generațiile care vor veni.
