Cultură
AUTOR: Cristina ȚURCANU, șefa DCTTS Drochia, managerul Proiectului ”Cartografierea și promovarea resurselor culturale ale raionului Drochia
Nu avem Notre Dame, dar avem biserici și mănăstiri, nu avem Waterloo, dar avem Podul Morii, la Moara de Piatră, nu avem Turnul Eiffel, dar avem cea mai veche Bisericuță de lemn din Măcăreuca, nu avem Riviera Franceză, dar avem Izvorul Vieții la Cotova şi nu avem o Statuie a Libertăţii, dar avem un Ștefan cel Mare și un Eminescu în inima Drochiei.
… Întotdeauna am pledat pentru înalte valori culturale și de fiecare dată ochii mi-au fost scăldați în lacrima acestui pământ, când ascultam doinele străbunilor, mișcătoare de cele mai sensibile strune ale sufletului, or horele și sârbele, care puneau pe jar chiar și străinii, ce ușor puteau să cadă pradă ritmului irezistibil. Din toate aromele lumii, cea mai dragă și aproape sufletului a fost cea de busuioc, impregnată ca un talisman pe lădița cu zestre a neamului și ca un balsam tămăduitor de toate durerile; mirosul lânii din fuior, țesută cu dragostea și harul dumnezeiesc al femeilor de la țară în covoarele noastre, care nu și-au pierdut culorile nici timp de secole; mirosul îmbătător de pâine și plăcinte, scoase din cuptor, cu pecetea rumenă a soarelui lăsată pe obrajii celor mai neîntrecute gospodine, mirosul de mămăligă și sarmale, pentru care ai da întreaga viață ca să le poți savura, atunci când ai fi departe de casa părintească, departe de baștină…
Nu există nimic mai frumos ca portul nostru popular, care ne definește ca națiune, iar, dacă soarta m-ar purta prin lumi străine, aș da toate bogățiile ca să pot împleti din romaniță acea sfântă năframă care a șters multe veacuri la rând lacrimile măicuțelor noastre; din firele de iarbă și levănțică – să-mi împletesc acel brâu moldovenesc pe care să-l pot prinde de mijloc, din petale de trandafir – să-mi fac ie, iar din spice de grâu – catrință… Pentru a arăta lumii întregi că sunt moldoveancă și că sunt mândră de numele ce-l port! Asta e chintesența noastră și asta mă definește cu desăvârșire, căci vocația de Om al Artei, Om al Culturii, nu cred că ar face loc unei alte viziuni sau preferințe. Sunt mândră că sunt fiica acestui Neam de oameni blajini și omenoși, gospodari și harnici, care poartă prin veacuri dragostea eternă de tradiții, datini și obiceiuri, ce nu au putut fi sortite pieirii de pe acest colț de plai mioritic. Această cultură ne ajută să rămânem oameni, în pofida tuturor timpurilor, câte au fost și câte vor mai urma să fie. Această cultură rămâne a fi o eternitate în orizontul infinit al tuturor timpurilor, căci, precum afirmă definiția epigramatică de Francisc Gavrileț:
Cultura-i un proces cam lung:
Deceniile nu-ţi ajung;
Te-adapi din ea pe îndelete
Şi toată viaţa mori de sete.
Noi suntem niște enoriași meniți să vizităm acest sublim templu numit Cultura, căci Cultura este Totul: este portul nostru popular, de care suntem mândri, este nesecatul nostru tezaur literar oferit cu generozitatea și talentul celor mai înalte personalități notorii drochiene, este mândria de Neam a celor mai bravi eroi care și-au sacrificat viața pe Altarul Nemuririi, în numele Integrității și Independenței; este rodul mâinilor bătătorite care au zidit din lut și lacrimi mărețe Vile, Conace și Mănăstiri, prin care cuvântă cu dangătul de clopot însuși glasul Tatălui tuturor creștinilor; este frumusețea irepetabilă a covoarelor și prosoapelor – simbolul tradițiilor eterne, țesute cu truda neobosită a meșterițelor populare; ce ar fi cultura drochiană fără ”Zestrea Nordului” din Pelinia? Cultura este ritmul irepetabil al horelor și sârbelor, care ar mișca din loc dealuri și stânci.
Cultura Neamului meu e strădania unui popor, care nu-l îngenunchează, ci îl ridică, prin care acesta supraviețuiește și reușește să depășească cele mai grele și vitrege momente… Cultura e oglinda Națiunii. Ar fi un mare păcat ca să spunem că putem trăi fără cultură. În cea mai frumoasă cunună a Culturii Națiunii, o perlă nestemată ce se împletește armonios este cultura drochiană: sunt oamenii mei dragi sufletului, care ne poartă ca o pecete măreția și frumusețea plaiului nostru mioritic. Nesecatele comori arhitecturale, Vila cu Parc Mândâc, Biserica de lemn din s. Măcăreuca, Conacul boierului Hasnaș, Catedrala Adormirea Maicii Domnului, Ghiolul Turcesc din s. Fântânița, Mănăstirea din satul Nicoreni, cele opt muzee care trezesc admirația numeroșilor turiști și vizitatori – toate edificate întru slăvirea istoriei strămoșilor noștri. Or de câte ori răscolesc filele amintirilor din istoria eroilor acestui Neam, îmi îndrept privirea către cei șase cocori, îndreptați către zbor, de pe creasta altarului Nemuririi, edificat semeț pe Monumentul ”Pentru Țară, pentru Neam”, iar când doresc să-mi vărs amarul, nu-mi pot imagina un suflet descătușat fără ritmul focos al ”Izvorașului”. Suntem un neam fierbinte și am pune pe jar pe oricine care a văzut măcar o singură dată dansurile noastre populare ce ne-au dus faima peste tot în lume: Hangul de la Sofia, Polca din bătrâni ca la s. Drochia și Sârba de la Țarigrad. Mereu au lăsat în inimile admiratorilor plăcute amintiri, dar și o dorință nestăvilită de a se prinde în dans… Cultura drochiană ar fi de neconceput fără cântecele autentice irepetabile oferite cu drag de ”Busuioc”, ”Florile Dalbe” și ”Vatra”. Nu ar putea fi împlinită o sărbătoare de Crăciun fără acele colinde de care te trec fiorii, aduse ca o veste bună de bravii haiduci din ”Balada” și ”Buciumul”. Ar fi cu neputință să ne putem imagina sărbători grandioase fără expozițiile impresionante, vernisate de neîntrecuții meșteri populari, lemnari, olari, fierari care stăpânesc cu desăvârșire talentul, creând adevărate opere de artă. Și nu ar exista pedeapsă mai cruntă, dacă ai veni la Drochia și nu ai avea fericirea să savurezi vestita babă neagră și cartofi dulci de la Hăsnășenii Mari, plăcintele delicioase de la Chetrosu, sarmalele din Țarigrad sau zeama din pește de la Zgurița. Se spune că turiștii care ar veni mai des la Drochia ar avea cele mai curate coate…, dacă ați înțeles, comentariile aici sunt de prisos, căci răspunsul deja îl cunoașteți.
Mă închin cu pietate în fața tuturor acelor oameni care gândesc, visează și făuresc frumosul, care sunt în stare să zidească pentru generații acel templu nemuritor care ne definește ca națiune, să ne înveșnicească prin măreția lucrurilor minunate, zămislite din sacrificiu, talent și dăruire. Și dacă ar veni nenorocul ca să înfrunt cele mai grele timpuri, pentru a arăta lumii întregi măreția, bunătatea și noblețea sufletului neamului meu, în fața celor mai crunți dușmani, pentru care nu suntem decât o palmă de pământ, mi-aș pune năframa din lădița cu zestre a mamei, aș îmbrăca cea mai frumoasă ie, aș coace cea mai gustoasă pâine în cuptor, aș turna în ulciorul din lut cel mai bun vin, făcut de tata, mi-aș prinde în traista bunicii o stiblă de busuioc, cu cele mai alese doine și cântece vechi și cu zâmbetul irepetabil al neamului meu i-aș întâmpina cum nu se poate mai bine, căci cultura neamului meu înseamnă mai întâi de toate ospitalitate, bunătate și credință. Voi fi mândră și fermă în fața oricui, căci în spatele meu voi simți mereu prezența tuturor valorilor care ne fac și mai puternici prin cultură și tradiții. Iar aceste datini și tradiții sunt purtate și păstrate cu sfințenie de oamenii neamului meu. Doar astfel putem lăsa o urmă frumoasă pentru urmașii noștri, prin felul nostru de a fi, a gândi și a crea. Nu veți uita niciodată sufletul blajin al drochienilor primitori și ospitalieri, îi veți lua cu voi, oriunde ați pleca.
Nu avem Notre Dame, dar avem biserici și mănăstiri, nu avem Waterloo, dar avem Podul Morii, la Moara de Piatră, nu avem Turnul Eiffel, dar avem cea mai veche Bisericuță de lemn din Măcăreuca, nu avem Riviera Franceză, dar avem Izvorul Vieții la Cotova şi nu avem o Statuie a Libertăţii, dar avem un Ștefan cel Mare și un Eminescu în inima Drochiei.
Slavă vouă, ziditorilor de frumos, oameni de Artă, oameni de Cultură drochieni, care ne înveșniciți Numele în fața unei lumi întregi!
