Artificial croită dintr-un braț smuls din întregul național românesc, răscroită, amputată și peticită în perioada sovietică, Basarabia sau Republica Moldova, așa cum s-a numit ea ieșind în 1991 de sub ruinele imperiului sovietic, a fost guvernată în răstimpul care a trecut de atunci de diferite regimuri mai mult sau mai puțin definite politic. Să fie clar de la început. În comparație cu regimul dictaturii comuniste din perioada sovietică, regimurile de după au vrut toate să pară democratice. Nu din convingere ori în baza unor principii doctrinare. Partidul Democrat Agrar venit la putere în 1994 este dovada cea mai elocventă a conformismului democratic. Așa era la modă și așa se purta pretutindeni în Europa eliberată de comunism. Chiar și regimul Partidului Comuniștilor dintre anii 2001-2009, la fel a cochetat cu democrația, deși pe întreaga perioadă de guvernare nu a vrut decât să reașeze regula de dictat sovietică în relația dintre stat și cetățean. Vremurile și mediul geopolitic fiind însă altele, el a trebuit să se adapteze decorului european democratic post-comunist, să suporte prezența unor institute democratice obligatorii, precum pluripartitismul, libertatea presei și libertatea de exprimare, aparențele unei justiții independente.
Partidele, ca și regimurile acestora s-au considerat de dreapta ori de stânga în funcție de atașamentele lor geopolitice. Drept piatră de hotar în această delimitare a servit nimic altceva decât însăși piatra de temelie a statului apărut la 27 august 1991 – Declarația de Independență.
Partidele care au văzut în Declarația de Independență o ușă de ieșire din prinsoarea trecutului imperial ruso-sovietic și un pas important spre unirea cu România, iar ulterior și de integrare în NATO și Uniunea Europeană, se considerau de dreapta.
Partidele care au văzut în Declarația de Independență expresia eșecului catastrofal al proiectului imperial sovietic, dar și o modalitate de a putea ridica pe fundamentul Independenței o fortăreață în calea reunificării cu România, folosind de liant ideologic mortarul cominternist al statalismul moldovenist antiromânesc, s-au situat pe partea stângă a eșichierului.
Partidele de dreapta au mizat pe dorința de schimbare a cetățenilor cu viziuni progresiste – susținători ai Mișcării de eliberare națională și au constituit regimuri de opțiune democratică. Ele s-au orientat politic la modelul democratic românesc și cel liberal ori conservator occidental. Regimurile de stânga s-au bazat pe reziduurile de mentalitate sovietică ale populației afectate de ideologia comunistă și au ținut Republica Moldova legată strâns de obiectivele geopolitice în regiune și interesele politice directe ale Rusiei în Republica Moldova.
O contabilizare sumară a duratei aflării la putere a celor două regimuri între anii 1991 și 2009 ne dă o proporție de 4 contra 14 ani în favoarea stângii. Dacă mai ținem cont că în întreaga perioadă de 18 ani, Republica Moldova au avut în fruntea statului președinți veniți direct din nomenclatura fostului partid comunist sovietic (Snegur, Lucinschi, Voronin), ne putem da seama cât de mic a putut fi randamentul regimurilor democratice și cât de tare au fost încurajate să se manifeste regimurile retrograde criptocomuniste și comuniste pur-sânge.
Ultimul dintre ele, cel mai longeviv la putere și cel mai atroce dintre toate, regimul comunist al generalului de miliție Voronin, a degenerat atât de tare, încât în perioada aprilie-iulie 2009 si-a autodemascat esența teroristă și a fost radiat de la putere în rezultatul a două scrutine consecutive ale aceluiași an.
Evident, cetățenii au vrut ca regimul comunist să plătească pentru atrocitățile comise și au ales să guverneze o alianță de partide care se declarau de alternativă extremei de stânga a Partidului Comuniștilor și regimului represiv de tip mafiot al acestuia. Mai mult, ele se anunțau atât în parte, cât și în corpul de coaliție că sunt justițiare, democratice pro-europene, adepte ale statului de drept și promotoare fidele ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Astfel, în a doua jumătate a anului 2009, după o pauză de peste un deceniu, la guvernare în Republica Moldova a venit o alianță de patru partide întinse pe un eșichier larg cuprins între centru-stânga, centru dreapta și dreapta politică. Partidul Democrat, Partidul Liberal Democrat, Partidul Alianța „Moldova Noastră” și Partidul Liberal (după alegerile din 2010 au rămas doar trei – fără Alianța „Moldova Noastră”) s-au angajat să instituie un regim construit pe principiile unei balanțe de putere în sânul unei alianțe politice angajate să servească interesul național major, regim demult visat de majoritatea cultă și instruită a societății.
Interesul național în jurul căruia s-au unit forțele politice după 2009 însemna, în linii mari, trecerea de la etapa de tranziție post-sovietică marcată de război, nevoi și sărăcie, cauzate în cea mai mare măsură de intervențiile militare-economice ale așa numitului „partener strategic” – Rusia, dar și de corupția instituționalizată, la etapa de tranziție către civilizația europeană a păcii și dezvoltării, asistată logistic și financiar de partenerii occidentali. Așa înțelegea lucrurile partea cultă și instruită a societății care urmărea, comenta, saluta, critica, dar susținea proiectul politic al Alianțelor pro-europene.
Instalarea regimului democratic pro-european a coincis cu o perioadă de largă deschidere a comunității europene aflate pe un trend extraordinar de extindere a spațiului său de stabilitate și dezvoltare. În plus, pe lângă statele ex-sovietice și cele ex-socialiste, membre deja ale Uniunii Europene, Republica Moldova avea în interiorul comunității un avocat notoriu și un susținător de neprețuit în persoana României, sincer interesată în dezvoltarea democratică a Republicii Moldova și dedicată afectiv acestei cauze.
Prinsă în acest proces dintr-un mare noroc, Republica Moldova a fost oblojită și alintată în tot felul: unsă cu titlul de campioană între statele Parteneriatului Estic, împodobită cu laurii poveștii de succes. Laudele erau făcute în avans și mult prea elogioase pentru crizele prin care o trecea clasa politică. În fapt nu a fost nici campioană și nici poveste de succes, iar semnarea Acordului de Asociere în 2014 de datorează gestului ieșit din decor al unui grup de liberali reformatori. Epitetele s-au revărsat din abundență peste capetele neprotejate ale politicienilor moldoveni nu pentru că le-au meritat, ci pentru a-i încuraja să nu se oprească din drum. Adică să nu trișeze, să nu fure, să nu mintă. Cu alte cuvinte, să nu dezamăgească cetățenii.
Norocul moldovenilor a fost însă cu totul chior. S-a întâmplat așa, că având de partea lor cea mai puternică alianță politică și militară de pe glob, ajungând să se bucure de prietenia tuturor statelor fostului lagăr comunist/sovietic și socialist/est-european, având, în sfârșit, printre susținători, România, implicată cu neprețuite ajutoare, moldovenii s-au oprit, totuși, din drumul integrării. Ca și în alte momente cruciale ale destinului lor, trădarea le-a venit dinspre politicienii parveniți în democrație – liderii de partide aventurieri – persoane inculte, infatuate, lacome de îmbuibare și nemărginit de ipocrite. Plafonați în metehne și lipsiți de virtuți, unii au mimat cu rea-credință misiunea pro-europeană, alții au rătăcit cu stupiditate cauza națională. Modelul de stat european și democratic, funcțional în România și în majoritatea statelor Comunității Europene a fost abandonat după 2014 în folosul modelului de stat oligarhic, apropiat foarte mult modelului practicat de regimul Voronin și strict orientat către modelului de stat utilizat de Putin în Rusia.
Aici ne vedem ajunși să ne punem întrebarea: Ce fel de regim politic guvernează Republica Moldova astăzi?
Cine are ochi să vadă și minte să pătrundă, nu poate ignora niște semne clare că regimul politic la putere azi în Republica Moldova și atribuit Partidului Democrat se află în proces de transformare dinamică. Nu însă în direcția în care ne-am obișnuit să auzim din amvoane oficiale – cea europeană. Adevărat, în public, exponenții lui nu ratează niciun prilej să declame lungi și stufoși ditirambi vectorului european. Dar procesul de transformare reală este opus vectorului european și apropie statul pe zi ce trece de modelul putinist, stabilit în Federația Rusă. În acest model toate pârghiile de conducere și de gestionare a treburilor statului se află în mâinile unei singure persoane, sprijinită pe un cerc restrâns de oligarhi super-bogați și pe o masă puțin mai largă de servitori docili bine plătiți. Această dinamică este pusă pe linie accelerată din 30 noiembrie 2014. Poate chiar mai înainte de această dată, atunci când s-a pus la cale concesionarea ilegală a Aeroportului Internațional Chișinău, spălarea miliardelor de dolari rusești, devalizarea sistemului bancar și furtul Miliardului din rezerva Băncii Naționale.
La 30 noiembrie 2014 partea majoritară a electoratului moldav a optat pentru a patra oară în cinci ani partidele care s-au declarat deschise vectorului european. Știm, alegerile au fost falsificate de-a lungul și de-a latul, adică formele și metodele de falsificare au fost diverse și multiple. La actul de falsificare au participat numeroase instituții de stat subordonate Partidului Democrat.
Se punea la cale deschiderea drumului către monopolizarea puterii – condiția numărul unu a statului oligarhic de tip putinist. S-a urmărit restructurarea, cu ajutorul complicilor și a idioților utili, a scenei politice, în conformitate cu propria agendă de capturare a statului. Asta a presupus slăbirea și anihilarea partidului concurent – PLDM, scoaterea de la guvernare a partidului antisistem incomod – PLR și înlocuirea lui cu formațiunea coruptibilă comodă – PL, consolidarea opoziției manevrabile – PSRM și PCRM.
Deși au fost „câștigate” de partidele care au constituit în 2009, apoi în 2010, Alianțele 1 și 2 pentru Integrarea Europeană, alegerile din 30 noiembrie 2014 au însemnat moartea acestei entități politice, dar și moartea șansei de democratizare în fapt a Republicii Moldova. Procesele care au urmat au confirmat derapajul istoric: Partidul Democrat nu numai că și-a anihilat rând pe rând aliații, concurenții, opozanții și complicii. El a înlocuit Justiția, a capturat Parlamentul și Guvernul, a compromis Curtea Constituțională și a subjugat administrația publică locală. Acolo unde nu a putut lua sub control total ori lichida pe deplin institutele democrației, în special, a celor situate în afara structurilor statului, cum ar fi presa independentă și asigurarea prin intermediul ei a libertății de exprimare, Partidul Democrat a recurs la erodarea acestui institut prin metode de raider și tertipuri financiar-juridice, urmărindu-se diminuarea drastică a capacității lui de a influența societatea. Edificarea propriului imperiu propagandistic este parte al unui scenariu diabolic de manipulare a populației și de impunere a unui control total asupra mentalului societal.
Nimeni nu poate avea pretenții atunci când un partid tinde să guverneze de unul singur și atinge performanțe în ambiția sănătoasă de a se proslăvi cu un program electoral bun pentru toată societatea. Numai că performanța trebuie să survină din încrederea electoratului și din votul lui consolidat. Partidul Democrat nu se poate lăuda cu nimic dintre acestea. În toate și în tot el este întruchiparea neîncrederii și a contraperformanței. Percepția quasi-generală este că a obținut monopolul puterii prin fraude, șantaj și abuz de putere, iar abuzul de putere este catalogat de Constituție drept cea mai gravă crimă.
Prin urmare, pentru a se vedea cu un mandat de guvernare în ciclu electoral de după 2018, Partidul Democrat nu poate conta pe principiul democratic al alegerilor libere și corecte. El are nevoie să transforme acest principiu în ceva care să amintească de el pe din afară, dar să fie cu totul altceva în esență. Acest altceva sunt alegerile organizate în cadrul unui sistem electoral mixt, sistem pentru care Partidul Democrat a sacrificat tot, inclusiv încrederea Uniunii Europene și a cancelariilor occidentale, dar poate și vectorul geostrategic european.
În căutarea unei definiții precise și corespunzătoare regimului impus Republicii Moldova de Partidul Democrat după alegerile din 2014 și care regim ar dori să îl „perfecționeze” după alegerile din 2018, am dat de un articol de analiză publicat de prestigioasa revistă germană „Der Spiegel”. Este despre sistemul instituțional rusesc – modelul pe care Partidul Democrat vrea să îl implementeze în Republica Moldova. Revista ajunge la concluzia că în Rusia nu există o democrație autentică, ci una imitată, mimată, prefăcută, numai bună să servească scopurilor oligarhiei de la putere.
Democrația imitată, specifică revista, este o entitate complexă. Ea are loc fără alegeri libere și corecte, fără un parlament independent și o justiție independentă. Dar nici nu vine cu represiunea în masă, specifică dictaturilor. Democrația imitată se bazează mai mult pe înșelăciune decât pe violență.
Asta este: ca să supraviețuiască unor alegeri libere și corecte, să evite manifestările de nemulțumire ale cetățenilor, care în anumite circumstanțe ar putea degenera în violențe vis-a-vis de intenția de a rămâne la putere contra vrerii lor, Partidul Democrat are nevoie de mobilizarea întregului corp instituțional și a arsenalului propagandistic pentru a continua să transforme nestingherit fragila noastră democrație într-un enorm bâlci al înșelăciunii. Reușitele de până acum îi dau curaj, gândul de a pierde prada din gheare îl oripilează, eventualitatea tragerii la răspunde pentru toate îi trezesc instinctele fiarei împinse în ungher.
Întrebarea vine de la sine: Va dori majoritatea onestă și conștientă a Republicii Moldova să suporte ani în șir de acum înainte un regim al șarlatanilor care guvernează și trăiesc din înșelăciune?
Valeriu Saharneanu
