La 18 martie, pe timpul sovietic era marcată “Ziua eliberării oraşului Soroca de sub ocupaţia fascistă”. Ziua era cinstită de autorităţile locale chiar şi până în ultimii ani, iar cu această ocazie se organizau “activităţi cultural-educative”. Și totuși această zi este prilej de sărbătoare sau de doliu?
Faptul că sunt cinstiţi ostaşii căzuţi în războiul din 1939-1945 este un lucru firesc, şi indiferent de armatele din care au făcut parte — română, germană sau sovietică, ei s-au jertfit îndeplinind ordinele primite de sus. Desigur că eroii trebuie pomeniţi, dar este corect să spunem (măcar acum) lucrurilor pe nume.
Când a început al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, oraşul Soroca, ca şi toată Basarabia, era în componenţa României. Basarabia, prin zemstvele sale, inclusiv şi cea din Soroca, urmate de Sfatul Ţării au votat unirea cu Statul Român. Deci eram liberi. La 28 iunie 1940, am fost ocupaţi de sovietici, fiindu-ne impuse altă limbă, istorie şi alte valori. Peste mai bine de 1 an, la 22 iulie 1941, armatele române şi germane au trecut Prutul și au eliberat teritoriile româneşti ocupate anterior.
În fondurile Arhivei Naționale a Republicii Moldova sunt documente care descriu distrugerile făcute de trupele sovietice în retragere din judeţul Soroca. Fotocopia unui astfel de document ne-a fost pusă la dispoziţie de Maria Gogu Zinovii, istoric şi specialist principal la Arhiva Naţională. Din raportul Serviciului Special de Informaţii trimis Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi Serviciului Central de Informaţii aflăm despre distrugerile făcute. Astfel, în oraşul Soroca de către bolşevici au fost distruse: uzina electrică, uzina de apă, Liceul Tehnic Agricol, depozitul Camerei de Agricultură, imobile de pe străzile Rădulescu Dobrogea şi Regina Maria, moara şi depozitul morii lui Mayer Baron transformată într-un morman de moloz, moara Zuckermann, cinematograful oraşului şi casa intendentului cimitirului. Totodată, au mai fost minate cazarma unui batalion din Regimentul 39 infanterie şi două poduri judeţene.
Din documentul de arhivă mai aflăm că majoritatea distrugerilor au fost făcute prin dinamitare, altele prin incendiere. Tot aici este menţionat că “în cimitirul din oraşul Soroca, bolşevicii au intenţionat să arunce în aer mormântul eroului General Stan Poetaş, dar au aruncat în aer, din greşeală, un mormânt învecinat”.
După aproape trei ani, la 17 martie 1944, trupele sovietice au trecut Nistrul la Cosăuţi, iar la 18 martie au ocupat oraşul Soroca şi satul Şeptelici, a doua zi au ajuns în Bădiceni, iar înaintarea a continuat. Atunci oraşul Soroca devine pentru câteva luni capitala Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.
Dar ce a fost totuşi la 18 martie 1944 pentru Soroca şi soroceni, eliberare sau ocupare?
“18 martie 1944 a fost o zi în care au avut loc lupte crâncene pentru Basarabia, teritoriu care după votul din 27 martie 1918 a fost parte componentă a României Mari, consideră Nicolae Bulat, directorul Muzeului local de Istorie şi Etnografie. La Soroca au luptat atunci între ele armata română şi germană cu cea sovietică. Dar nu a fost nici o eliberare a oraşului, au fost lupte de ocupare a unei localităţi de armata sovietică”.
Acum mai mulți ani la această temă a vorbit într-un interviu acordat pentru “Observatorul de Nord” şi istoricul Demir Dragnev, Cetăţean de Onoare al oraşului Soroca.
“Ţin minte foarte bine anul 1944, 18 martie, retragerea armatei române și venirea sovieticilor. Nu era armată sovietică regulată, ci un departament de partizani “Sovietskaia Moldavia”. Băieți de 14-16 ani în pufoaice, flămânzi, toți căutau de mâncare, asta era armata sovietică care a venit la Soroca trecând pe la Cosăuți. După ocupare, cam peste vreo lună, vin în evacuare conducerea republicii, comitetul central și consiliul de miniștri care au fost în ’40-41. Se instalaseră ei în clădirea viitoarei școli pedagogice, fosta clădire a zemstvei, ei au stat la Soroca până în toamnă. Țin minte și acum cum piața era inundată de muzică și lozinci de genul “Trăiască Uniunea Sovietică”. O parte a pieții era mărginită de casele boierului Lunchevici, într-una dintre aceste case activa Comitetul Executiv, iar alături, în casa cea lungă ca un sarai ce se ridica din vale în deal era KGB-ul. Sorocenilor le era frică să privească înspre ea, de acolo mereu se auzeau țipete, răcnete și bătăi. Cei reținuți acolo erau duși în subsol și ținuți cu picioarele în apă rece. După război erau foarte multe case distruse, mai ales în centru. Orașul era plin cu invalizi ruși, printre ei se evidenția unul “Krasnâi partizan”, de el se temeau toți, ei se adunau în grupuri și cântau la baian. Multe case erau libere, doar toată intelectualitatea a plecat peste Prut, de la funcționari la profesorii de clase primare. Alții erau arestați și condamnați. În locul lor au venit așa-numiții specialiști. Intelectualitatea națională nu avea loc la Soroca, orașul era, în principiu, unul de limbă rusă, deși în perioada interbelică a fost un cuib cultural românesc”.
Multe dintre partidele politice mai folosesc aceste zile dramatice din istoria neamului nostru pentru a obţine capital politic. Posibil, aşa ar fi făcut și astăzi, dacă nu era carantina și coronavirusul. Iar cei care încă nu ştiu dacă am fost ocupaţi de “eliberatori” sau “eliberaţi” de ocupanţi, poate ar fi bine să calculeze care a fost preţul acestei “eliberări”?
