În biblioteca din Vasilcău nu este niciodată prea multă liniște atunci când copiii îi trec pragul. Printre rafturile încărcate de cărți se aud glasuri vesele, pași grăbiți și râsete. În mijlocul lor este Maria Lupu – femeia care de aproape un deceniu transformă biblioteca într-un loc în care cultura nu înseamnă doar cărți, dar și cântec, dans și tradiții.
„De la copii eu primesc energie. De fiecare dată când îi văd intrând pe ușă cu ochii curioși și nerăbdători să descopere ceva nou, uit de oboseală și de griji. Îi privesc cu aceeași căldură cu care, cândva, priveam și eu lumea în copilărie”, spune femeia zâmbind.
Povestea Mariei începe pe 30 mai 1969, într-o zi de Duminica Mare. S-a născut într-unul dintre cele mai pitorești sate din nordul Republicii Moldova – Vasilcău, așezat pe malul Nistrului. Pentru că venise pe lume într-o mare sărbătoare, mama i-a ales numele Maria. A crescut într-o familie numeroasă. În familie erau patru copii – trei fete și un băiat. Își amintește că a fost mereu un copil plin de viață. Născută la granița dintre primăvară și vară și în zodia Gemenilor, spune zâmbind că energia nu i-a lipsit niciodată.
„Copilăria am petrecut-o printre zeci de copii din mahala. Nu suportam să stau locului. Eram cea care inventam jocuri, organizam spectacole pentru vecini, împărțeam roluri în povești și îi convingeam pe ceilalți copii să participe la mici concerte improvizate”, mai spune Maria…
Când nu repetau pentru vreun spectacol, fugeau cu toții la furat cireșe și căpșuni. Dacă era timpul frumos afară, mergeau și la scăldat către iazul din apropiere… Erau veseli și energici, căci făceau năzbâtii care îi amintesc și astăzi de poveștile lui Ion Creangă.
„La noi, în mahala, era un iaz. Tot timpul fugeam de acasă la iazul acela. Nu ne trebuia nici mâncare. Eram toți uniți și ne distram…”
Satul și oamenii lui au învățat-o încă de mică ce înseamnă tradiția. Maria spune că seamănă foarte mult cu mama, cu bunica și chiar cu străbunica sa. De la bunica, bucătăreasă renumită în sat, a moștenit dragostea pentru gospodărie și pentru munca făcută cu suflet. Femeia pregătea mâncare în cuptoarele satului pentru nunți, cumetrii și alte sărbători, iar nepoata o urmărea cu admirație, fără să știe că multe dintre aceste deprinderi vor rămâne cu ea toată viața.
Devreme a descoperit dragostea pentru folclor. Îi plăceau dansurile și muzica. Își aduce aminte că tatăl ei cânta frumos la baian. Sunetele instrumentului umpleau casa, iar Maria urca pe un scaun și cânta împreună cu el, fără să-i fie teamă că cineva o ascultă.
La școală era o elevă silitoare. Învăța bine, avea rezultate frumoase și profesorii vedeau în ea un viitor promițător. Directorul școlii era convins că Maria ar trebui să urmeze o universitate. Ea, însă, avea deja inima îndreptată spre alt drum. A ales Colegiul de Arte din orașul Soroca. Acolo a studiat dansul, convinsă că acesta este locul unde își poate valorifica talentul.
De fapt, pasiunea pentru dans începuse cu mult înainte. Încă din clasa a cincea, instructoarea de pionieri a remarcat-o și a dus-o la Casa Pionierilor, unde au început cursurile de dans. Pentru Maria, era mai mult decât un hobby.
Tot în anii de școală a trăit unul dintre cele mai emoționante momente ale copilăriei. La un matineu organizat de 8 Martie, a interpretat un cântec de jale. La un moment dat și-a ridicat privirea spre sală și a observat că multe dintre femei plângeau. Emoția lor a copleșit-o și pe ea. N-a mai putut continua. A izbucnit în lacrimi și a fugit de pe scenă.
După absolvirea studiilor, Maria ar fi putut rămâne în oraș. Mulți ar fi făcut această alegere. Ea însă și-a dorit să revină acasă. Simțea că satul avea nevoie de oameni care să aducă viață activităților culturale. A început să lucreze la școală, ca conducător de cerc. Acolo a pus bazele ansamblului „Sălcioara”, pe care l-a coordonat timp de opt ani. Împreună cu elevii a pregătit spectacole, dansuri și momente artistice, încercând să insufle fiecărui copil dragostea pentru folclor.
Viața avea însă să îi pună și obstacole. Din cauza unor probleme de sănătate a fost nevoită să renunțe la activitatea din școală și să rămână o perioadă acasă. După ce și-a revenit, a început să lucreze la Biblioteca Publică Sătească din Vasilcău. Din anul 2016, biblioteca a devenit locul în care și-a regăsit misiunea. Nu s-a limitat la împrumutul cărților. A organizat activități culturale, a înființat un colectiv de dans pentru copii și un grup vocal de amatori format din femeile satului. Ori de câte ori în localitate este organizată o sărbătoare, Maria și oamenii pe care i-a adunat în jurul ei urcă pe scenă și oferă publicului momente artistice. Munca lor nu s-a oprit la hotarele satului. Au reprezentat satul Vasilcău și peste Prut, participând la festivaluri în România.
Repertoriul nu este ales întâmplător. Maria caută cântecele vechi prin sat. Merge la oamenii în vârstă, îi ascultă și notează piesele pe care aceștia încă și le amintesc. Pentru ea, fiecare melodie este o bucată de istorie care nu trebuie pierdută. În spatele tuturor acestor activități se află și o familie frumoasă.
Maria spune că a fost cerută în căsătorie „ca în povești”. A avut o nuntă frumoasă, iar împreună cu soțul a construit o gospodărie bazată pe muncă și respect. Au crescut două fete, cărora au încercat să le transmită aceleași valori pe care și ea le-a primit în copilărie.
Astăzi, privind în urmă, Maria Lupu spune că s-ar descrie în doar trei cuvinte: sufletistă, prietenoasă și un om care își ține cuvântul. Poate că cei care o cunosc ar adăuga și alte cuvinte: perseverentă, talentată, dedicată. Dar cel mai bine o descrie alegerea pe care a făcut-o cu mulți ani în urmă. A avut șansa să rămână în oraș și să-și construiască acolo o carieră, dar ales însă – satul.
Pentru Maria Lupu, cultura înseamnă – oameni, tradiții și rădăcini. „Încerc să păstrez ceea ce am moștenit și să am grijă ca generațiile care vin să nu uite cine sunt.”
Cât timp ușa bibliotecii din Vasilcău va continua să se deschidă pentru copii, Maria știe că munca ei nu se încheie. Pentru că fiecare copil care descoperă o carte, învață un dans sau cântă un cântec vechi, duce mai departe o parte din sufletul satului.
