Basarabeanul Ilie Ilașcu va fi înmormântat cu onoruri azi, 20 noiembrie, la București, în capitala României, unde s-a trecut din viață în prima zi a acestei săptămâni. La 30 iulie curent împlinise abia 73 de ani și toți cei care l-am cunoscut și i-am urmărit parcursul puțin mai de departe, de peste Prut, am fost șocați să aflăm vestea dispariției lui subite. Ilie putea să trăiască mult peste 80 în liniștea fremătândă a Bucureștiului avut și modern de astăzi care l-a adăpostit, dar putea și să moară de multe ori înainte să împlinească 40 în Tiraspolul tulburat de ruși al începutului de deceniu ”90, unde-și muncea pâinea de toate zilele la un institut de cercetări agricole.
În toată perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial, cei cu studii la Chișinău sau oriunde în partea basarabeană a RSS Moldovenești nu prea voiau să fie repartizați la lucru dincolo de Nistru. Sovietizarea acelei zone a trecut prin procese dure de deznaționalizare și rusificare forțată încă din primii ani ai puterii bolșevice, iar după război toate cele mai mari întreprinderi industriale au fost ridicate în partea stângă a Nistrului, proces prin care populația românească băștinașă de acolo a fost puternic impregnată de masa de lucrători aduși din interiorul Rusiei, Ucrainei ori Belarusului. Îndreptare în zonă au avut și zeci de mii de militari sovietici trecuți în rezervă. În conformitate cu o lege specială, aceștia, familiile și urmașii lor, aveau sprijinul statului să se așeze aici cu traiul. În anii ”70, ”80, experimentul rusificării accelerate, ascuns sub proiectul triumfalist al facerii așa zisului popor sovietic din contul deznaționalizării românilor moldoveni era în raioanele din stânga Nistrului ale RSS Moldovenești de mare succes la scara întregii URSS.
La începutul anilor ”80, procesul se afla în plină desfășurare și în partea basarabeană a republicii. Se considera că 22 de ani de aflare a acestui teritoriu în componența României „burghezo-moșierești” trebuiau cumva recuperați de organele de partid și sovietice. Naționalismul românesc continua să se manifeste mai cu seamă în rândul tinerilor studioși și serviciile secrete erau mereu în căutarea unor mecanisme eficiente de combatere a lui. Una din metode era pulverizarea tineretului moldovean în imensul spațiu rusesc/unional, dar și în cel intern, aflat la un nivel avansat de rusificare. Trimiterea, în contingente controlate, a tinerilor specialiști basarabeni în mediul deja rusificat din stânga Nistrului, însemna așezarea lor pe un conveier aproape că sigur de reciclare identitară.
Ilie Ilașcu, basarabeanul născut la Taxobenii Făleștilor și absolvent al Institutul Agricol din Chișinău a fost aruncat anume în acest malaxor al deznaționalizării. Spre deosebire de foarte mulți consângeni absorbiți de vârtejul groaznicului proces, Ilie nu doar că a rezistat, el s-a pus de-a curmezișul lui, s-a angajat în lupta împotriva lui. A fost ecou viu al mișcării de eliberare națională inițiată la Chișinău în 1989, a format o echipă de copărtași la Tiraspol și a organizat aici o filială a Frontului Popular din Moldova. A condus filiala în vremurile cele mai cumplite – până în ziua arestului, la 2 iunie 1992. Serviciile secrete – GUR și KGB-ul – scheletul constituit din frică, minciună și crimă al puterii bolșevice s-au pomenit că experimentul de care erau responsabili se destramă văzând cu ochii sub atacul adevărului semănat între oameni de acești tineri. S-a putut salva de la dispariție doar apelând la arme.
Ilie urmărea televiziunea de la Chișinău. Stabilisem cu el încă de la începutul anului 1990 o legătură sistematică. Ne informa despre tot ce se întâmpla în regiune. La rândul nostru, prin „Mesager”, noi informam opinia publică națională și internațională, uneori chiar și pe guvernanții R. Moldova care erau de multe ori copleșiți și dezorientați de mișcările diversioniste care se făceau acolo. Așa s-a întâmplat într-o seară când Ilie Ilașcu ne-a dat de știre că depozitele de arme ale armatei a 14-a au fost deschise pentru populația civilă. Am dat știrea în ediția de noapte a „Mesagerului”. Părea incredibilă pentru mulți. Guvernul a reacționat și el inadecvat: a amenințat să ia măsuri în privința provocatorilor, adică a celor care au livrat știrea și a celor care au difuzat-o. Nu a mai fost cazul, pentru că a doua zi dimineață știrea a confirmat-o însăși Moscova. Or, „populația civilă” în fața căreia soldații Armatei a 14-a nu au putut opune rezistență și au deschis vraiște porțile depozitelor de armament, erau chiar comandourile formate la comanda KGB din rândul rezerviștilor militari ruși-sovietici și al cazacilor apăruți în împrejurime parcă de niciunde. Zona experimentului sovietic trebuia să intre în starea disperată a represiunilor directe și a uciderilor de după colț ca să evite dispariția întregului ei eșafodaj.
Războiul din 1992 l-a prins pe Ilie în punctul critic cel mai periculos – la Tiraspol. El și colegii lui erau urmăriți la tot pasul și firul vieții lor putea să se rupă în orice clipă, așa cum s-a întâmplat cu zeci și sute de alți cetățeni care au încercat să-și arate nemulțumirea față de regimul criminal pe care-l impunea Moscova. M-am întâlnit cu el de mai multe ori în Parlamentul României în anii când era Senator. Spunea că în perioada războiului el și echipa lui se aflau deja în schema de coordonare a Serviciilor de la Chișinău. Și că tot acestora li s-ar datora arestul din 2 iunie 1992, efectuat de către Serviciul de spionaj militar al Federației Ruse. Era o afirmație pertinentă, pentru că trădători au existat atât în Serviciile noastre secrete, cât și în conducerea Armatei, dar chiar și în cea a Guvernului.
Ilie Ilașcu și camarazii lui au fost ținuți în subsolurile kaghebiste de la Tiraspol și interogați în condiții inumane mai bine de un an. În 1993, când a început așa zisul proces de judecată a grupului Ilașcu, războiul Rusiei împotriva Republicii Moldova era demult încheiat în favoarea Rusiei: agresorii au devenit pacificatori iar teritoriul ocupat de agresor se afla în paza agresorului. Rusia era încrezută că războiul declanșat împotriva Republicii Moldova ca măsură de prevenire a unei eventuale uniri cu România a tăiat orice tendință de mișcare politică pe această direcție. Acum, în 1993, după aducerea în forță la putere la Chișinău a forței revanșarde a agrarienilor, înrudită prin multe cu regimul rusesc de ocupație de la Tiraspol, a venit vremea să se dea o lecție și patrioților temerari care au inițiat mișcarea de eliberare și au îndrăznit să le vorbească ocupanților ruși adevărul în față.
Procesul asupra Grupului Ilașcu a fost gândit să producă și umilință națională și frică. Sentința dată la 9 decembrie 1993 de condamnare la moarte prin împușcare în privința lui Ilie și de ani grei de pușcărie pentru ceilalți camarazii ai lui a zguduit lumea prin cruzimea ei. Efectul nu a durat însă decât o clipă, pentru că din adâncurile pușcăriei au răzbătut spre oameni legendarele cuvinte ale lui Ilie Ilașcu „Te iubesc, popor român!” Este locul să spunem că șansa de a face ca mărturisirea de iubire pentru poporul român a lui Ilie Ilașcu să răzbată din celula întunecată la lumină o datorăm regizorului și cameramanului Alexei Barat, plecat și el foarte devreme la cele veșnice, un harnic curajos și neobosit colaborator al redacției „Mesager” a acelor ani de luptă și de rezistență.
O asemenea mărturisire curajoasă cu sentința la moarte în față și călăul la ușă a lui Ilie Ilașcu nu putea să o facă decât un Erou. Un patriot convins că în viață nimic nu contează mai mult ca demnitatea de om și devotamentul față de națiunea din care faci parte. Așa ne va rămâne în memorie. De neuitat.
Valeriu Saharneanu
