Deşi până la toamnă este multă vreme, iar mai multă lume politică se află în expectativă şi aşteaptă să se limpezească de-a binelea apele (am în vedere faptul că nu şi-a expus părerea referitor la decizia Curţii Constituţionale de a schimba modalitatea de a alege preşedintele şi de a referi această onoare poporului Comisia de la Veneţia, dar şi situaţia internă nu este tocmai roză şi nu se ştie cu ce se vor solda protestele de la finele acestei luni), doritori de a ocupa funcţia de preşedinte al Republicii Moldova sunt câtă frunză şi iarbă. De altfel, acest “fenomen” niciodată n-a fost străin moldovenilor, fiindcă mulţi gândesc după principiul “…dacă şi X. a putut fi preşedinte, eu cu ce sunt mai rău?”. Şi când te gândeşti, la o adică, pare să fie adevărată această părere, or păstrând proporţiile, astăzi, în condiţiile unei crize profunde pe toate “fronturile”, este mai greu să fii director de şcoală, de exemplu, fiindcă acoperişul, să zicem, curge şi plouă în clase şi nu ai de făcut altceva decât de a lega tei de curmei şi de a repara “şiferul” decât să fii preşedinte de ţară, care în situaţie de forţă majoră poate doar să strângă din umeri şi să aştepte că “lumea bună” nu va lăsa “cea mai săracă ţară din Europa” să se piardă. În fine, după cum zicea zilele acestea liderul comuniştilor Vladimir Voronin (apropo, în compania vechiului prieten Iurie Roşca, demonstrând împreună o înţelegere debordantă, pur şi simplu, pe multiple planuri), oricare lider de partid este aproape obligat să se înscrie în cursa prezidenţială, pentru că aşa îi stă bine unui lider. Reieşind din acest “postulat”, aş vrea şi eu să mă expun la tema eventualilor câtorva candidaţi (declaraţi sau mai puţin declaraţi) şi la electoratul care ar putea să le dea votul.
Dodon Igor este candidatul la fotoliul de preşedinte care face cele mai mari eforturi pentru a ieşi, cum zic moldovenii, “ca păduchele în frunte” şi de a demonstra că doar lui îi pasă de ceea ce se întâmplă în jur, restul urmărind alte scopuri. Îmi permit să nu fiu de acord cu această gândire “simplistă” şi să zic că “scăldatul în public” şi marşurile populiste gen celor care “apără statalitatea”, cum obişnuieşte să facă Dodon, ar putea avea efecte inverse. Cât priveşte electoratul, cred că socialiştii au priză la nostalgici, la acei care chiar cred că roata vremii poate fi întoarsă.
Nastase Andrei a putut, într-un termen scurt, să parcurgă calea din anonimat până la cea de lider al unui partid care are mai puţini membri, dar foarte mulţi susţinători. De mulţi, inclusiv de unii politicieni cu ştate mai vechi, Nastase este considerat unicul lider de partid care poate să se lupte cu Balaurul şi care nu merge la compromisuri. Spre deosebire de alţii, acesta a demonstrat că nu se cramponează de funcţia de preşedinte şi este gata să cedeze, dacă pe dreapta apare un candidat mai destoinic. Electoratul lui Năstase pare să fie unul pestriţ şi să provină din tabăra liberalilor, liberalilor-democraţi şi altor formaţiuni de dreapta sau centru-dreapta.
Sandu Maia este privită ca o “doamnă de fier”, deşi fizicul Domniei sale trădează multă gingăşie şi feminitate. În postura de ministru al Educaţiei a dat dovadă de fermitate şi verticalitate, calităţi care nu ar puteau-o ajuta prea tare în lupta pentru fotoliul de preşedinte, fiindcă electoratul nostru este puţin previzibil. Pe de altă parte, ştiind cât de cinică şi ipocrită este politica moldovenească, nu este exclus faptul că unii contracandidaţi, pentru a-şi atinge scopul, ar putea face strâmbe la tema optimizării şi eficientizării din domeniul educaţiei. De exemplu, ar putea face tam-tam în ceea ce priveşte închiderea multor instituţii de învăţământ. Pentru doamna Sandu ar putea vota acea parte a intelectualităţii care nu este cinică şi ipocrită, dar astfel de lume este prea puţină pentru a-ţi face planuri mari.
Voronin Vladimir, care indirect a recunoscut că va candida la prezidenţiale, va avea de confruntat şi pe unii candidaţi ieşiţi din “găoacea” construită de el însuşi şi este foarte posibil ca “elevii” să-şi întreacă “învăţătorul”. Un an-doi în urmă acest lucru părea imposibil, dar corabia comunistă a naufragiat şi “căpitanul Voronin” a nimerit într-o situaţie ingrată. Dacă e să credem sondajelor, liderul PCRM mai are şanse, dar accederea lui în turul doi, cel mult, mi se pare aproape imposibilă. În ceea ce priveşte electoratul, lucrurile la fel sunt neclare, fiindcă băbuţele şi moşnegeii care mai cred în cârnaţi ieftin vor trebui să aleagă între Vladimir Nicolaevici şi Igor Nicolaevici (Dodon).
Leancă Iurie este un candidat bun, dar nu are în spate o forţă politică care să-l susţină şi să-i facă campanie. Faptul că PPEM îşi doreşte, alături de socialişti, picarea din funcţie a lui Dorin Chirtoacă ar putea să-i joace festa, or principalii alegători ai domnului Leancă sunt din capitală, iar care este atitudinea localităţilor suburbane faţă de Chirtoacă este foarte bine cunoscut. Într-un cuvânt, acest candidat nu poate pretinde la unicul candidat al dreptei, căruia acelaşi Andrei Nastase este gata să-I cedeze locul.
Ghileţchi Valeriu “extirpat” din PLDM ca o măsea stricată şi-a anunţat intenţia de a intra în “horă”, dar şansele lui mi se par minime. Probabil, Domnia sa a ales principiul olimpic “Principalul este participarea, dar nu victoria!”, dar lupta pentru fotoliul de preşedinte este prea dură şi nu face să te avânţi în astfel de aventuri. Fără îndoială, domnul Ghileţchi este un orator redutabil, lucru foarte important pentru un preşedinte, dar numele lui este prea puţin cunoscut şi nu este cazul să ne facem mari iluzii. De altfel, şi electoratul lui mi se pare destul de “răruţ”, dacă ţinem cont că partidul din care a făcut parte este mai mult mort decât viu.
… Aceştia sunt doar candidaţii care şi-au anunţat, într-un fel sau altul, participarea la scrutinul prezidenţial, dar vor fi, cu siguranţă!, şi alţi doritori de a ocupa prima funcţie din stat. Bunăoară, Partidul Liberal a anunţat că va avea propria candidatură (alta decât a domnului Mihai Ghimpu). La fel promit şi democraţii, şi liberal-democraţii, încă nu şi-au expus punctul de vedere liderii altor câteva zeci de partide, ca să nu mai zicem de candidaţii-surpriză gen Maia Laguta, care mereu au crezut că tot ce zboară se mănâncă.
