Nu știu ce credeți Dumneavoastră, dar până nu demult eu au am avut impresia, deseori, că lumea și-a ieșit nițel din minți, iar pentru a te convinge în aceasta este de ajuns să privești televizorul. Aproape 70-80 la sută din informațiile care ni se furnizează, indiferent pe care buton apeși, au tentă negativă (omoruri, accidente, incendii, violuri, corupție, cămătărie), iar știrile pozitive, numărate pe degete, ar putea fi trecute la rubrica „senzațional”. De acum înainte nu mai cred astfel, fiindcă după o „rundă” de meditații am ajuns la concluzia că totuși oameni buni sunt mai mulți decât răi, iar acești răi sunt atât de neghiobi și de negativi încât creează senzația că ei sunt majoritari și că lumea chiar a sărit de pe fix.
Ceea ce m-a făcut în special să-mi schimb „optica” a fost cazul cu acordeonul cumpărat unei copilițe de la Schineni, care nu doar a răsturnat stereotipuri, dar a făcut mai multă lume să revină la sentimente mai bune și să creadă în forța Binelui în confruntarea lui cu Răul. Fără îndoială, în alte vremuri acest eveniment ar fi fost trecut cu vederea — mare scofală, chipurile, câțiva oameni generoși au decis să ajute un copil care, din cauze materiale, ar fi putut să-și vadă compromis visul, dar… Nu de scofală și de bani este vorba în cazul nostru, dar de curajul Liliei Pocitari (directoarea Gimnaziului din Schineni — de altfel, o directoare de care ar avea nevoie orice instituție de învățământ), de gestul făcut de showman-ul Anatolie Melnic, de mărinimia omului de afaceri Ion Lozovan și de generozitatea artiștilor lui Nicolae Botgros. Or, Anișoara Cojocari, protagonista evenimentului, la ai săi 13 ani, a primit o lecție de viață pe care nu cred că o va uita (citiți un material mai amplu la temă în numărul viitor al ziarului). Nu de alta, dar câtă lume are acordeoanele defectate, însă numai ea a avut norocul să fie ajutată și promovată ca s-o cunoască toată Republica Moldova!
În această ordine de idei, mi-am adus aminte de un caz, care la fel are legătură cu muzica, protagonistă la fel fiind o domniță care era cât pe ce, la fel ca și Anișoara, să-și spulbere visul… Cu vreo 30 de ani în urmă, pe data de 31 iulie, în postura mea de reporter la ziarul raional, am venit la Colegiul de Arte din Soroca să aflu care sunt rezultatele admiterii și dacă au existat careva probleme. Directorul de atunci, regretatul Grigore Zănoagă, îmi explica situația, când cineva a bătut ușor la ușă și fără a mai aștepta permisiunea directorului în birou a intrat o bătrânică, ținând-o de mână pe nepoțica sa, o copiliță firavă care părea pierdută în spațiu. Domnul Zănoagă le-a întrebat care este problema cu care se confruntă și ambii am aflat că cei de la secretariat refuză să le primească actele, fiindcă ștampila este ștearsă și aceasta este o încălcare. Ieșirea din situație ar fi fost ca acea copilă cu bunica să meargă de urgență într-un sat din raionul Telenești (vă reamintesc că era ultima zi de primire a actelor), să-l găsească pe directorul școlii și acesta să-i aplice pe acte „ștampila umedă”. Înțelegând tot absurdul situației și amintindu-mi despre o istorie citită într-un ziar despre o femeie care, după război, și-a luat fiul de doar trei anișori și a plecat în taiga (pădure rusească), la tăiat lemne. Când copilul a împlinit șapte ani, aceasta a rugat o prietenă care locuia în oraș să-i trimită abecedarul și alte manuale pentru clasa I, iar ulterior și manualele pentru toate clasele (cea mai apropiată școală de taigaua ei era la 400 de km) și, fără o pregătire specială (mama copilului era bucătăreasă), împreună, mama și fiul, au studiat toate materiile, până în clasa a X-a. După „absolvirea școlii”, femeia a luat o foaie simplă din caiet, a pus note pentru fiecare materie studiată și a mers la Moscova, dar nu la o Școală profesională, dar direct la… Institutul de medicină. Rectorul de acolo s-a dovedit a fi un om care nu a pus accentul pe niște proceduri, fie ele regulamentare, dar în esență birocratice, și a înțeles soarta acestei familii. Le-a primit actele în „forma originală — fără ștampilă”, iar copilul a absolvit cu brio facultatea și a devenit unul dintre cei mai renumiți neurochirurgi… L-am rugat atunci pe domnul Zănoagă să mă considere și pe mine martor că bunicuța și copilița (care putea fi o viitoare Maria Bieșu) nu poartă nici o vină că ștampila era așa cum era și să mai cheme alți câțiva colegi care să confirme, dacă ar fi fost nevoie, că nu s-a comis vreo încălcare. Astfel, problema a fost rezolvată și „fata cu ștampila ștearsă” a absolvit colegiul.
Fără îndoială, cuiva nu-i va plăcea această comparație, iar altul ar zice că au fost alte vremuri și alte moravuri. Nu neg că aceștia ar putea să aibă dreptate, dar în toate timpurile un pic de omenie și de compasiune nu strică. Or, acei care au făcut-o fericită pe Anișoara nu au făcut-o, sunt sigur, pentru a fi în gura lumii, dar pentru că au înțeles ceea ce alții se încăpăținează să nu înțeleagă — orice copil are dreptul la un vis și orice adult trebuie să-l ajute în realizarea lui.
