Istoria care urmează să v-o povestesc pe scurt este una, aș vrea să zic, „atipică”, dar nu știu dacă voi avea dreptate, de aceea o să-i zic „specifică” unor sate sorocene, locuitorii cărora au luat drumul străinătății, lăsând în urma lor nu doar bucuria întâlnirilor, după ani de migrație/pribegie, dar și noduri în gât/suflete schilodite, în multe cazuri.
…Viața lui Nicușor (numele eroului nostru, la fel ca și al altor protagoniști din această „nuvelă dramatică”, este schimbat, fiindcă am considerat că, în astfel de cazuri, nu contează identitatea, dar soarta acestor oameni care, toți împreună și fiecare în parte, nu pot fi considerați altfel decât jertfe ale vremurilor hâde pe care le trăim și, implicit, nu merită să fie arătați cu degetul sau să fie puși la stâlpul infamiei), or deseori este ușor să judeci atunci când cei din preajmă se deghizează în procurori și avocați de ocazie. Eu nu fac acest lucru și vă îndemn și pe Dumneavoastră să fiți indulgenți chiar și atunci când veți considera că cineva nu are dreptate.
Așadar, la vârsta de vreo doi anișori, mama lui Nicușor (tatăl lui mereu a fost și este în mrejele lui Bahus) a plecat la muncă în Italia, lăsându-și copilul în grija unei familii din sat, și nu oricum, dar contra unei plăți lunare în mărime de 100 de euro. Anii treceau, Nicușor creștea, mama biologică și părinții adoptivi păreau satisfăcuți de „colaborare”, dar… acolo unde este vorba despre bani, acolo apare și Michiduță. Conform spuselor femeii care l-a crescut pe Nicușor (să-i zicem Silvia), la un moment dat mama din Italia (să-i zicem Irina) a încetat să achite datoriile pentru întreținerea băiatului, care între timp a absolvit gimnaziul, și aceste datorii au ajuns la vreo 48 de luni, adică circa 5.000 de euro — o sumă frumușică pentru oricine, darămite pentru o familie care numără fiecare bănuț.
Vorbește Silvia: ”Nu mi-am dorit acest conflict, ba chiar ne-am înțeles să „reeșalonăm” datoria — câte 300 de euro pe lună, să rezolvăm problema și să ne vedem fiecare de treburile noaste. Chiar dacă nu am găsit înțelegere cu mama lui Nicușor, nimeni nu-l alungă din casă, că nu suntem noi oamenii care să facă acest lucru. Mă doare însă că s-a uitat binele pe care l-am făcut, cum l-am crescut pe Nicușor ca pe cei patru copii ai mei, fără să fac vreo diferență. Băiatul a terminat școala și vrea să meargă mai departe, dar cum s-o facă fără ajutorul părinților lui? Apropo, știți ce mi-a zis Irina? „Păi, tu chiar i-ai dat carte de tocmai 100 de euro pe lună?” Ce inimă trebuie să ai ca să spui așa ceva? Sau, poate, a uitat că atunci când a revenit odată în sat și i-am propus să doarmă la mine, alături de copilul ei, a refuzat. Să știți că nu port supărare pe nimeni, dar doresc să mi se plătească ceea ce mi se cuvine”.
Vorbește primarul satului: ”Cunosc istoria acestui copil, știu despre înțelegerea părinților și cunosc despre datoriile existente. Părinții lui sunt divorțați, mama este în Italia, dar nu se cunoaște unde-i tatăl copilului. Nicușor este un băiat bun, nu face probleme, este muncitor și ascultător. Din câte cunosc, a dorit să meargă la mama lui în Italia, dar nu i s-a permis. El o consideră mamă pe Silvia. În sat are și bunică, dar nu dorește să locuiască la ea. Primăria l-a ajutat când a fost nevoie și suntem gata să-l ajutăm în continuare”.
Vorbește Nicușor: ”Mă simt bine la mama Silvia și nu doresc să plec în Italia și nici împreună cu bunica nu doresc să locuiesc. Pe mama biologică aproape că nu o țin minte, nu am simțit dragoste din partea ei. La fel și de la tata n-am avut parte de dragoste. Acum cel mai mult îmi doresc să merg la Școala profesională de la Soroca și să-mi continui studiile. La gimnaziu nu am fost cel mai rău, am terminat cu media 7,53. Ce o să fie mai departe nu știu”.
De altfel, după cum se mai întâmplă în astfel de cazuri, am solicitat și părerea unor consăteni ai eroilor noștri și nu am prea auzit cuvinte de ocară la adresa cuiva. Parcă toată lumea care îl înconjoară pe Nicușor este bună și frumoasă, dar… cu patru părinți, șase bunici și cinci frați acesta riscă să rămână, într-o zi rea, pe drumuri… Apropo, la despărțire i-am pus lui Nicușor o întrebare mai puțin originală: „Să zicem, dacă mâine- poimâine îți găsești o fată cu care vei dori să te căsătorești, la cine vei merge să ceri blagoslovire?”, „La mama Silvia”, a fost răspunsul.
Nu știu dacă a fost un răspuns sincer, dar cuiva acesta ar trebui să-i dea de gândit.
